Între cer şi pământ - Jón Kalman Stefánsson

Arareori simt nevoia de a sublinia o carte aproape în întregime, apoi de a reveni la pagina de început pentru o înnoită și la fel de uimitoare călătorie. Între cer şi pământ este o mică bijuterie cu fraze lungi și meșteșugit lucrate, care nu pot fi cuprinse și consumate într-o singură lectură. Puterea acestui roman stă în limbajul său, în frumusețea și chimia cuvintelor, care se metamorfozează în adevărate furnicături de plăcere. A fost o carte de împrumut, dar vreau să o am pentru mine, pentru a reciti măcar câte o frază, câteodată, scufundându-mă preț de o clipă în lumina și întunericul acestei cărți minunate. Rămâne să-mi povestești mai departe, chiar dacă mergem în cerc, drumul ar putea fi de fiecare dată altul, cercuri în cerc care se extind și cuprind tot mai mult, la fel cum versurile lărgesc lumea dinlăuntrul ființei. Cuvintele nu și-au pierdut încă puterea de a-i atrage pe oameni.

Ce trebuie să știți, înainte de toate, este că titlul original, Himnaríki og helvíti, înseamnă, de fapt, Rai și iad, cuvinte care revin pe tot parcursul cărții, pe măsură ce personajele se zbat între infern și mântuire. Este infernul mării și al furtunilor de zăpadă, al vântului polar și al crestelor imposibil de trecut, care se ridică, toate, împotriva vieții și a nădejdii, a viselor și a amintirilor. Oamenii despre care se vorbește aici au trăit acum mai bine de o sută de ani, dar nu îi cunoaștem prea bine pe cei care ne povestesc; sunt, poate, înecații de pe fundul mării, cu peștii agățați de buze, sau înghețații din pustietățile pline de neguri, pe veci adormiți pe brațe moi de nea, sau poate sinucigașii care s-au aruncat în clocotul valurilor, târând după ei bolovanii goi ai unei vieți lipsite de sens. Viața omului nu-i decât înaintare împotriva întunecimilor din lume.

Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important ori cât de bun, cât de mult și-a dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-am prins! îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce însemna el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea, cu toate astea uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie inima în bucăți. (pag. 101)

Se înaintează mai greu, ca prin zăpadă până la genunchi, dar avem timp să rumegăm pe îndelete carnea tare și plină de sevă a cuvintelor, să simțim degetele aspre ale furtunii, împletite cu suspinele celor înghețați, sau biciul iute al valurilor, în care s-au amestecat lacrimile sărate ale înecaților. Vorbele pe care le auzim sunt ajutoare trimise în pâlcuri de către cei care nu mai pot vorbi, soli care au rătăcit drumurile și au pierdut busolele, dar nu dau niciodată înapoi și nu-și întrerup nicicând căutarea. Cei care i-au trimis privesc lumea din spatele unui geam opac, nevăzuți și tăcuți, ei observă și își amintesc; sunt spirite rătăcite în afara vieții și a morții, care așteaptă, cu o speranță nicicând slăbită, chemarea vocii dumnezeiești. Iadul e să nu mai știi dacă ai murit sau nu. 

Ce să ceri mai mult decât să rămâi în viață în ținutul aspru și neprimitor al Islandei, unde iadul ia multe înfățișări înainte de vreme, iar hotarul care desparte moartea de viață e așa de subțire. Aici, oriunde poți pune o barcă la apă, oamenii își ridică așezări, clădite pe grămezi de oase de cod, stâlpii pe care se înalță visele. Aici, copacii sunt rari, iar cea mai groasă ramură a lor abia e în stare să țină o pasăre. Trâmbele de vânt se năpustesc doldora de dorințe ucigașe, iar marea se scutură ca un căpcăun, agățându-i cu degete de spumă pe cei pe care mai înainte i-a legănat pe spinare. Aici, aproape nimeni nu știe să înoate, dar mulți ies în larg pentru a trăi de pe o zi pe alta; au mereu picioarele ude și sunt epuizați, dar bătrânii spun că are grijă moartea să îi odihnească și să îi usuce. Aici, mulți știu să buchisească, dar puțini știu să citească, și doar unul sau doi au auzit de Milton și al său Paradis pierdut, tradus și rescris din temelii de un pastor sărac, timp de douăzeci de ani, în secolul nouăsprezece. Lumina lămpii care ajunge să cadă pe un vers bine întocmit n-a ars poate în zadar.

Vântul urlă dintre culmile munților și deșiră întinderea mării, apa sărată se năpustește înspumată peste case, umple scobiturile din stânci. Când se mai potolește urgia, mai bine zis când putem să scoatem nasul din casă fără să murim, vedem că ulițele sunt acoperite de alge, ca și cum marea ar fi strănutat peste noi. (pag. 129)

La ce bun să mai trăiești, se întreabă băiatul, care are în fața lui un ocean de nesiguranță. El a citit mai mult decât îi era de trebuință, inima lui împrăștie mai multă îndoială. Toți cei apropiați au murit, răpuși de apele mării sau de boală, iar singurul său prieten a pierit de curând, cu mintea plină de versuri, dar cu trupul dezgolit în fața furtunii. Cititul de poezie te pune în primejdie de moarte. Băiatul mai are, totuși, un țel înainte de a sfârși cu propria viață, trebuie să ducă o carte înapoi, să poarte Paradisul pierdut în spinare, peste lande și munți către sat, spre biblioteca unui marinar orb care nu mai poate citi. De ce un om așa de rău ar avea atâtea cărți bune băiatul nu pricepe, parcă era vorba că dacă citești te faci mai bun.

Dar el e tânăr, ce să-i faci, nu pricepe rostul acestei lumi, nici sensul unei cărți care ascunde între coperte versuri ucigașe, nici înțelepciunea celor care văd în el ceea ce poate să devină. Locul lui nu este într-o barcă pe mare, nici într-o fermă de pe întinderea landelor, nici măcar în zborul scurt de pe faleza sinucigașilor. Locul lui este printre cuvinte, rostul lui e să străbată lumea, chiar dacă numai pe paginile a mii de cărți, și să ajungă mai aproape de miezul lucrurilor. În mare primejdie se află acela care nu visează la nimic.

Jón Kalman Stefánsson m-a întristat și m-a făcut să râd, mi-a umplut inima de bucurie și mi-a strâns-o de emoție, întocmai cum a făcut-o, înaintea lui, Halldór Laxness, cu al său roman Oameni independenți. Tonul scriiturii s-a schimbat în mod subtil, m-a trecut pe nesimțite de la melancolia și înverșunarea primelor părți la optimismul celei din urmă, și doar atunci când fruntea mi s-a descrețit și am început să râd am înțeles că totul s-a petrecut prin cuvinte. Islandezii par să aibă darul acesta de a mă purta printr-o sumedenie de stări, și nu-mi dau seama cum, în ținuturile întunecate și înghețate din nord, unde soarele se arată cu zgârcenie, oamenii pot avea un asemenea umor și o astfel de aplecare spre lirism. Poate că e ceva fermecat în genele lor, din vremuri îndepărtate când eroii din saga și rímur umblau pe pământurile acestea neospitaliere. Sau poate că e lumina aceea care are darul să treacă prin tine și să te transforme în poet.

Vă dați seama, noi locuim într-o țară în care nu există nici un oraș, nici o cale ferată, nici un palat, de altfel suntem așa de aproape de capătul lumii, încât pe lume sunt oameni care habar n-au că existăm. Dar e ceva de știut despre noi? (pag. 147)

Când o carte ne-a plăcut atât de mult, de obicei spunem: nu pot să îmi găsesc cuvintele. Am crezut că-mi va fi greu să povestesc mai departe, dar vorbele și-au găsit drumul către mine, mi-am amintit câte ceva, o idee sau o senzație, și o bună bucată de vreme am scris doar din amintiri, îndrumată de ecoul pe care frumusețea poveștii l-a lăsat în interiorul meu. Vorbele mele s-au amestecat cu vorbele lor, țesând o poveste despre moarte și viață și literatură.

Ed. Polirom, 2014, 236 pag.,
Trad. din franceză: Magda Răduță
Himnaríki og helvíti, 2007

Aș vrea să vă povestesc mai multe despre acești oameni și viețile lor, despre starostele Pétur, care cânta strofe deocheate în larg, despre căpitanul Brynjólfur, care a uitat numele nevestei cu ochi triști de cal, despre Ragnheiður cea mândră și rece, cu vârful roșu al limbii ivindu-i-se printre dinți, poate chiar despre codul așa de lacom că-i întrece pe toți, mai puțin pe om - dar nu se cade. Căutați și voi povești și răspunsuri alături de călăuzele trimise în pâlcuri șovăitoare, călătoriți pe mare și prin lande, priviți cerul care n-a avut nevoie vreodată să explice ceva și pământul pe care unii îl numesc ținutul meu, acasă. Și poate veți cunoaște frumusețea vieții. Iadul e să fii mort și să-ți dai seama abia atunci că n-ai fost atent la viață când ai avut cum. 

PS: Originalul este, probabil, cel puțin de două ori mai frumos, însă traducerea Magdei Răduță din limba franceză sună extraordinar de bine - iar Între cer şi pământ mi-a plăcut mai mult decât Vulpea albastră a lui Sjón.