În zahăr de pepene – Richard Brautigan

În zahăr de pepene, de Richard Brautigan

Original: In Watermelon Sugar, 1968, 166 pag. | Țara: SUA

În română: Ed. Polirom, 2004, 250 pag, trad. Liviu Bleoca

In Watermelon Sugar (În zahăr de pepene), micul roman scris de Richard Brautigan în 1964, a intrat direct pe lista celor mai fascinante zece cărți citite vreodată. (Poate că o să detaliez cândva lista asta, care cuprinde, printre altele, Zona Sinistra, Sub ghețar, Pedro Páramo și Cronica păsării-arc.) N-a fost însă dragoste la prima vedere. Începutul m-a aruncat în confuzie, căci naratorul ne introduce direct într-o lume stranie și neobișnuită, unde soarele luminează diferit în fiecare zi, iar cât cuprinzi cu ochii vezi câmpuri de pepeni, râuri cu păstrăvi, statui și poduri: „unele poduri sunt din lemn, un fel de argint vechi și pătat asemenea ploii, altele sunt făcute din piatră adusă de la mari distanțe și așezată în ordinea distanțelor, iar altele sunt făcute din zahăr de pepene”. Substanța dulce este materie primă pentru o mulțime de lucruri din lumea naratorului lipsit de nume, inclusiv cartea pe care o scrie în apropierea locului numit iDEATH.

M-am temut că povestea va fi o lungă halucinație indusă de stupefiante – în fond, zahărul de pepene poate fi o metaforă deloc subtilă pentru LSD –, o narațiune fără cap și fără coadă, și mai ales fără o logică internă care să susțină această lume utopică. Dar m-am temut degeaba. După al treilea capitol, My Name, cartea se deschide spre un univers uluitor, care m-a vrăjit total, având în miezul său o comunitate pașnică care trăiește în jurul centrului numit iDEATH, cu o sală de dans în păstrăvărie și albia unui râu în sufragerie; o parte din oameni (dacă sunt oameni) lucrează la Fabrica de Pepeni, iar tigrii, care altădată trăiau în vecinătate, vorbesc aceeași limbă și cântă; în depărtare se văd mormanele uriașe din Forgotten Works, un cimitir al obiectelor aparținând unei civilizații probabil dispărute, iar râurile conțin morminte unde trupurile sunt veșnic la vedere, luminând în noapte. Brautigan are o imaginație incredibilă, construind o poveste care este în același timp simplă și complexă, calmă și vulcanică, delicată și plină de cruzime. Te aștepți ca evenimentele să meargă într-o direcție și ele ajung în locuri imprevizibile, iar la final rămân o mulțime de lucruri neclarificate, care adâncesc misterul poveștii.

În zahăr de pepene e ca un cabinet de curiozități în care fiecare pagină-obiect aduce elemente noi și surprinzătoare, imagini puternice și cadre asemănătoare unor tablouri fantastice, învăluind totul într-o atmosferă magică, misterioasă, care în unele momente capătă accente grotești și chiar horror. Nu m-am așteptat să asist la niște scene feroce în miezul unei povești atât de diafane, care la început curge calm și armonios. Însă până și cruzimea are la Brautigan o notă de ridicol, de comic excesiv – de pildă, scena cu inBOIL și tovarășii săi în păstrăvărie, incredibil de barbară și de caraghioasă. Alteori, umorul este subtil, discret. Nu m-a deranjat narațiunea uneori repetitivă, căci repetițiile, reluările imprimă un aer tern discuțiilor și evenimentelor de zi cu zi, creând senzația de calm, de viață trăită fără grabă, dar și de orizont îngust, lipsit de mari pasiuni și drame.

0

Fever Dream – Samanta Schweblin

► „Fever Dream”, de Samanta Schweblin ◄ 

Ed. Riverhead Books, 2017, 192 pag. | Traducere: Megan McDowell 

Titlu original: „Distancia de rescate” („Distanța de salvare”), 2014 

Țara: Argentina

După ce am terminat Ce-am pierdut în foc, de Mariana Enriquez, mi-am dorit să prelungesc cumva starea de fascinație trezită de prozele autoarei argentiniene, deși eram conștientă că poveștile de genul acesta, care te absorb profund în lumea lor și anulează realitatea înconjurătoare, sunt destul de rare. Am aflat între timp că romanul Samantei Schweblin, tot o scriitoare argentiniană, ar avea o atmosferă similară, așa că am început „Fever Dream” într-o după-amiază mohorâtă de duminică și, spre marea mea încântare, am constatat că dorința mi-a fost îndeplinită. Într-adevăr, cele două cărți oferă o experiență asemănătoare și poate că nu e o coincidență faptul că vin din același spațiu latinoamerican, iar autoarele sunt amândouă femei, cu o scriitură tăioasă, plină de forță, care te ține captiv în universul lor straniu și marcat de violență. Acum sper doar ca o editură românească (poate tot Art?) să traducă „Fever Dream” cât mai curând.

4

Ce-am pierdut în foc – Mariana Enriquez

► „Ce-am pierdut în foc”, de Mariana Enriquez ◄

Ed. Art, 2017, 258 pag., Colecția Musai | Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari Titlu original: „Las cosas que perdimos en el fuego”, 2016 | Țara: Argentina

După o lungă pauză de la blog, nici nu știu despre ce să scriu mai întâi. Sunt o grămadă de cărți despre care nu v-am vorbit, însă una dintre ele mă bântuie cu persistență, cerând să fie scoasă la iveală: e vorba de „Ce-am pierdut în foc”, un volum de proză scurtă al scriitoarei argentiniene Mariana Enriquez, care a ajuns la noi prin excelenta traducere a lui Marin Mălaicu-Hondrari.

Pentru cititorul potrivit, „Ce-am pierdut în foc” e genul de carte care acaparează total și nu se uită prea curând. Deși au trecut vreo două luni de când am terminat-o (ceva mai înainte de a apărea la noi), o mulțime de imagini din aceste proze sunt încă proaspete, ca și cum le-am fost martoră sau am locuit în poveștile autoarei – ceea ce într-un fel este adevărat, având în vedere fascinația cu care le-am citit. Pentru mine, a fost o experiență foarte intensă: îmi venea să citesc încontinuu, sub imperiul unei atracții irezistibile, iar dacă, doamne ferește, trebuia să fac și alte lucruri în ziua respectivă, stăteam cu gândul numai la povestirile Marianei Enriquez și la amestecul de plăcere, frică și dezgust, sub semnul căruia a stat relația mea cu această carte, așteptând ca pe ghimpi să reiau lectura. Da, prozele autoarei oripilează, inspiră teamă și aversiune, dar în același timp nu m-am putut opri din citit, pentru că e ceva special și obsedant în scriitura Marianei Enriquez. (Nu garantez, însă, că toată lumea va simți la fel.)

12

Casa Heap – Edward Carey

„Casa Heap”, de Edward Carey

Polirom, 2016, 352 pag. | Traducere: Mihaela Ghiță

Titlu original: „Heap House”, 2013 | Țara: Marea Britanie

---

Deși nu va fi pe gustul tuturor, „Casa Heap” de Edward Carey a fost pentru mine o surpriză nemaipomenită: am descoperit nu doar o carte-obiect ilustrată într-un stil aparte, ci și o poveste savuroasă, cu mult umor negru, mister și răsturnări de situație, personaje bizare și o pronunțată nuanță fantastică. Ilustrațiile alb-negru ale lui Carey, destul de neliniștitoare și cu un vag iz macabru, completează povestea într-un mod foarte reușit. Spuneam și în jurnalul de lectură că romanul m-a cucerit de la primele pagini și l-am citit cu o plăcere imensă, regăsind ceva din fiorul simțit în copilărie, când devoram cărțile de aventuri.

Autorul ne poartă într-o Londră imaginară, tenebroasă și murdară, aparținând epocii victoriene, unde viața este sumbră și extrem de dură, mai ales pentru miile de copii orfani sau din familii sărace. Pe un substrat deloc vesel, Edward Carey construiește o poveste ciudată și plină de umor, care se continuă în următoarele volume ale „Trilogiei Iremonger”. Cartea mi-a amintit un pic de „Familia Addams”, fără ca cele două să semene neapărat, poate doar la nivelul senzației pe care o lasă – însă „Casa Heap” m-a absorbit mult mai mult și nici nu are acel absurd dus la extrem al pățaniilor familiei Addams.

6

Invenția lui Morel - Adolfo Bioy Casares

Voiam de multă vreme să citesc Invenția lui Morel a scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares, o carte publicată în 1940, pe care Borges o considera perfectă (cel puțin pentru acele vremuri), și al cărei titlu face referire la „Insula doctorului Moreau”. Este o carte ingenioasă, foarte bine scrisă, cu un final surprinzător, care abordează subiectul nemuririi, al singurătății - văzută ca un fel de moarte -, dar și al dragostei, banala și înălțătoarea dragoste, care schimbă invariabil modul de a percepe lumea. 

Cred că ne pierdem nemurirea pentru că rezistența la moarte n-a evoluat; îmbunătățirile pun accentul pe prima idee, rudimentară, de a menține viu întreg corpul, dar ar trebui căutată doar păstrarea a ceea ce ține de conștiință. (pag. 21)

0

Varamo - César Aira

Dacă există un scriitor contemporan care se sustrage clasificărilor, acela este César Aira - spunea Roberto Bolaño despre autorul argentinian care, într-o frenezie creatoare, a publicat până acum nu mai puțin de 80 de cărți (scurte, ce-i drept) cu povestiri, nuvele și eseuri. Voiam de multă vreme să citesc ceva de Aira și plănuiam să încep cu O scenă din viața unui pictor călător, însă până la urmă am ales Varamo. A fost ceva cu totul diferit de ceea ce am citit eu până acum, iar micul roman și-a câștigat un loc binemeritat pe lista cărților bizare. O dată în plus, m-am lămurit că nu e nevoie de sute de pagini pentru a uimi și a încânta un cititor - e drept, unul care gustă poveștile atipice și ciudate, căci Varamo e genul de literatură care nu mulțumește pe toată lumea.

10

The Vegetarian (Vegetariana) - Han Kang

De multă vreme n-am mai citit o carte atât de ciudată și de tulburătoare, deși, dacă stau bine să mă gândesc, ciudățenia asta este doar o fațadă sub care se ascund implicații mai profunde și câteva subiecte general valabile. The Vegetarian (Vegetariana), romanul scriitoarei sud-coreene Han Kang, care a câștigat Premiul Man Booker International în 2016, este o carte incomodă, aproape insuportabilă în unele momente, când peste noi năvălește un noian de violență, sexualitate, disperare, obsesii, abuzuri, alienare, măști de un calm aparent care ascund un violent tumult interior, întâmplări ambigue, care rămân fără o explicație clară.

19

Matei Vișniec, două piese de teatru

„Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” ● „Femeia-țintă și cei zece amanți”, de Matei Vișniec

Ed. Paralela 45, 2009, 176 pag. | Țara: România

---

Am citit destul de rar piese de teatru, cumva îmi lipsește reflexul de a pune pe lista de lecturi astfel de cărți, dar mi-am zis că în luna literaturii mioritice e musai să includ și acest gen literar – iar Matei Vișniec e un nume care contribuie la o imagine mai bună a României peste hotare, fiind un dramaturg foarte apreciat în Franța, unde s-a stabilit încă din 1987. Titlurile pieselor lui m-au atras întotdeauna ca un magnet (deși sunt destul de greu de ținut minte, trebuie să recunosc), pentru că mi s-au părut delicios de absurde și de inventive. Mă gândeam că și conținutul trebuie să fie pe măsura titlurilor, curiozitate exista – mai ales că nu văzusem nici punerile în scenă –, dar iată că abia acum am reușit să citesc ceva de Vișniec. A trebuit să împrumut cartea de la o prietenă, pentru că la editură nu se mai găsește niciun exemplar. 

Matei Vișniec vine des în România, își scrie romanele și poemele în limba maternă, dar, din câte am observat, este un scriitor neglijat de publicul român. Iată numai un exemplu, poate nu foarte concludent: pe pagina de Goodreads a acestei cărți îmi apare numai nota dată de prietena care mi-a împrumutat-o. În rest, recenzii și note mari de la cititori de limbă arabă (This guy is crazy, a mad genius writer, scrie un tip, în persană). Nu că eu aș fi mai brează, căci, după cum se vede, abia acum m-am învrednicit să citesc ceva de Vișniec, deși lecturasem mai demult câteva pagini din romanul „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”, care mi s-a părut foarte interesant și e musai să-l reiau. 

14

Tihna – Attila Bartis

► „Tihna”, de Attila Bartis ◄

Ed. Paralela 45, 2006, 334 pag. | Traducere: Anamaria Pop 

Titlu original: „A nyugalom”, 2001 | Țara: Ungaria

---

În timp ce citeam „Tihna” lui Attila Bartis, m-am întrebat ce-o fi cu autorii maghiari născuți în România, de scriu niște cărți atât de... altfel. Și pe gustul meu, trebuie să adaug. Că e vorba de scriitură sau de temele abordate, cărțile lor au o serie de ingrediente mai mult sau mai puțin în comun (delicioase pentru mine, de nesuportat pentru alți cititori): o tentă grotescă, o anume duritate (care poate escalada până la o violență înfiorătoare), o doză de absurd, umor negru, o atmosferă puternică și o aplecare spre fantastic și alegorie.

Primul pe care l-am citit a fost Ádám Bodor, născut în 1936, la Cluj; cartea sa, Zona Sinistra, a fost o alegorie în cheie fantastică a perioadei comuniste, cu câteva personaje bizare și pitorești. Al doilea a fost György Dragomán, născut la Târgu Mureș, în 1973, cu excelentul roman Rugul, despre viața văzută prin ochii unei fetițe de 13 ani, care locuiește cu o bunică atipică (și memorabilă); am început și Regele alb, o carte mult mai dură, pe care am lăsat-o momentan deoparte. Acum am ajuns la Attila Bartis, născut în 1968 la Târgu Mureș, autorul care merge un pic mai departe cu stranietatea, obscenitatea, violența și legăturile bolnăvicioase.

12

Grădina de ciment - Ian McEwan

În sfârșit, am reușit să citesc o carte de Ian McEwan, dar am impresia că am ales-o pe cea mai ciudată dintre ele. Grădina de ciment este primul roman al autorului britanic, publicat în 1978, la vârsta de 30 de ani. Am aflat că, datorită acestui roman și a celui care a urmat (The Comfort of Strangers, pe care am constatat că îl am în original - yeey!), Ian McEwan s-a ales cu porecla „Ian Macabre”. 

Grădina de ciment este o lectură scurtă, însă foarte intensă și tulburătoare, care atinge niște subiecte destul de șocante. În mod clar, cartea nu va fi gustată de toată lumea. Am ales-o la recomandarea unei prietene, care mi-a spus că seamănă un pic cu Trilogia gemenilor de Ágota Kristof - una dintre cărțile mele preferate. Prin ideea transmisă și prin senzația de disconfort pe care o creează lectura, pe mine m-a dus cu gândul, mai degrabă, la Împăratul muștelor de William Golding, iar unele secvențe mi-au amintit și de Invizibil al lui Paul Auster. Dacă aveți o minte deschisă, o afinitate pentru cărțile mai bizare și capacitatea de a face față unor subiecte neobișnuite și neplăcute, atunci Grădina de ciment s-ar putea să fie pentru voi. 

27

Băiatul care a furat calul lui Attila - Iván Repila

O carte a trezirii, a iluminării. O carte a refuzului. O carte a eliberării din cuștile în care oamenii s-au chircit resemnați, așteptând salvarea din altă parte. O carte a răzvrătirii, a ripostei, a răzbunării. Violentă, atroce, supărătoare, uneori de-a dreptul dezgustătoare, Băiatul care a furat calul lui Attila este o carte pentru cititorul curajos, care nu se teme să fie târât prin câteva secvențe insuportabile, care-l vor smulge din existența sa comodă și călduță, poate chiar nepăsătoare și supusă. Iván Repila nu-și menajează cititorul, ci deschide larg o cutie a Pandorei umplută până la refuz cu suferință, cruzime, ură, lăcomie, oroare. Cu o scriitură precisă și rece, care uneori începe să fiarbă asemenea unui vulcan pe punctul de a erupe, iar alteori se transformă în fraze lungi, de o poezie stranie, surprinzător de delicată, scriitorul spaniol țese o poveste-alegorie despre noi toți, despre ignoranța și resemnarea noastră, despre sacrificiu și dragoste, despre pasivitatea și robia vremurilor moderne.

7

Parohia - Dan Coman

Tare stranie și faină a fost cartea asta! Sensibilitatea, cruzimea, umorul (de multe ori absurd), fantasticul, sexualitatea și poezia se amestecă într-o poveste care pe mine m-a fascinat. Nu cred că aș fi citit prea curând Parohia lui Dan Coman dacă nu o lăuda Roșu vertical și dacă Ionuca nu-mi dădea impulsul final - spre nemulțumirea lui Vio, care vrea să ne convingă pe toți să citim Căsnicie (vine și vremea ei, stai liniștită, Vio!). Eu una n-am putut rezista prezentării Ionucăi (Ce personaje stranii, ce lume cu susu-n jos, ce scene incredibile!), care s-a dovedit întru totul adevărată, dar cea care m-a cucerit de la primele pagini a fost scriitura lui Dan Coman, cu precădere ritmul minunat pe care îl au frazele lui. Știam că este poet, am și ascultat într-o seară câteva poeme care-i aparțin, însă nu mă așteptam ca proza lui să fie atât de armonioasă și melodioasă, cu un ritm atât de natural și distinct. Întreaga lectură a fost pentru mine o încântare - ba, uneori, a căpătat accente aproape magice prin imaginile stârnite de cuvinte. Și nu, nu cred că Dan Coman a scris această carte pentru publicul feminin.

23

Audiția - Ryū Murakami

Curiozitatea mea în ce-l privește pe Ryū Murakami a escaladat după discuția avută cu Gabriel și Răzvan la postarea J. Ființa sexuală, așadar iată-mă cu Audiția în brațe, devorând-o în câteva ore. Stilul acestui Murakami, foarte diferit de al lui Haruki (dacă nu punem la socoteală interesul pentru mâncare și muzică clasică), este simplu și rece, lipsit de lirism și calculat parcă la minim de cuvinte. Nu lipsesc scenele grafice de sex și violență, care explorează cele mai întunecate laturi ale societății japoneze. Eu am citit cartea în engleză, dar traducerea mi s-a părut cam plată și lipsită de farmec, încât m-am întrebat dacă nu cumva chiar acesta este stilul lui Ryu Murakami. Scriitorul nu m-a impresionat foarte tare, dar m-a intrigat îndeajuns de mult pentru a încerca și alte romane. Pentru viitoarele lecturi (cel mai probabil, Copii de aruncat și În supa miso) voi căuta totuși edițiile de limbă română.

10

Strigarea lotului 49 - Thomas Pynchon

Strigarea lotului 49 este o carte ermetică, dificilă, aproape exclusivistă prin ștacheta pe care o ridică față de înțelegerea cititorului de rând. La început nu am înțeles nimic. A trebuit să citesc primul capitol de două ori pentru a mă acorda pe aceeași frecvență cu a lui Pynchon. Dacă o citeam acum un an sau doi, poate dădeam cu ea de pereți. Acum am ceva mai multă răbdare, iar pentru cartea asta, așa mică și inofensivă cum pare ea la prima vedere, e nevoie de multă răbdare și de o minte limpede, capabilă să gândească în mai multe direcții. Dar uneori nici asta nu este de ajuns, pentru că romanul sfidează logica prin absurditatea lui și prin frazele întortocheate, saturate de simboluri și idei.

Oare ce-a vrut să spună Pynchon aici? Oare am înțeles? Oare e ceva de înțeles? Oare este o glumă, o farsă a autorului la adresa cititorului? Aceste întrebări m-au urmărit pe tot parcursul lecturii și, dumnezeule, nu cred că sunt pregătită pentru mamuții de V. și Curcubeul gravitației, care sunt sigură că îmi vor face creierii franjuri cu cele 672, respectiv 880 de pagini ale lor. Dar cărțile de acest fel reprezintă, totuși, o provocare: cât de mult poți înțelege sau intui din intențiile scriitorului? Am simțit o satisfacție considerabilă când, la a doua lectură a unui capitol sau paragraf, ceea ce inițial părea o păsărească fără sens a căpătat apoi un înțeles mai profund.

34

Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami

Până nu demult am fost o fană a lui Murakami, devorând vreo șapte romane ale autorului, apoi am început să observ defectele din pânza fină și strălucitoare cu care își îmbracă poveștile. Au început să mă deranjeze scenele de sex de toată jena, mărcile de țoale, relațiile și discuțiile care par desprinse din cărțile chick-lit. Mă întristează faptul că Murakami deviază spre comercial și facil, iar ștacheta romanelor sale scade simțitor. Nu mă deranjează, în schimb, reciclarea elementelor de la un roman la altul, pentru că iubesc simplitatea fluidă a unor povești, dar mai ales lumea fantastică în care Murakami își aduce de mână cititorul, lăsându-l apoi să se descurce singur prin hățișul de mistere și lucruri inexplicabile. În ultima vreme, sentimentele mele sunt destul de ambigue în ce-l privește pe Murakami: nu mai am același entuziasm față de scrierile sale, dar nici nu vreau să îl scot de pe listă, pentru că anumite elemente din lumea murakamiană continuă să mă fascineze.

36

The Blue Fox (Vulpea albastră) - Sjón

Da, aţi ghicit: nu este o coincidență faptul că am citit Vulpea albastră a lui Sjón în momentul în care urmează să apară la editura Polirom. Nu mi-a venit să cred când am văzut-o pe lista în pregătire, căci autorul este destul de obscur, dar asta m-a determinat, în sfârșit, să iau cartea din bibliotecă, unde ședea neatinsă de aproape doi ani. În urmă cu ceva vreme am încercat să citesc un alt roman al lui Sjón (”Ochii tăi m-au văzut”, apărut la editura Niculescu), dar atunci mi s-a părut o poveste destul de stranie, așa că am amânat-o - și amânată a rămas. Am pătruns destul de greu și în micro-romanul de față, dar, la un moment dat, autorul parcă a deschis o ușă iar povestea a năvălit înăuntru, căpătând formă, sens și un anume farmec. Păcat că este o carte atât de scurtă, pentru că scriitura lui Sjón și câteva amănunte mi-au amintit de unul dintre scriitorii mei preferați, Halldór Laxness (singurul islandez nobelizat, în 1955).

14

De ce fierbe copilul în mămăligă - Aglaja Veteranyi

De ce fierbe copilul în mămăligă este unul dintre acele titluri pe lângă care am trecut atât de des încât eram convinsă că l-am citit. Și totuși nu, nu am citit acest micro-roman pe care unii l-au numit un poem în proză, și care seamănă cu un jurnal încropit de un copil, în care acesta își trece, parcă în joacă, observații ingenue, întrebări naive și cugetări aparent simpliste despre viața prezentă și cea trecută. Mai mult decât o înșiruire de fraze aparent disparate, cartea cuprinde povestea maturizării unui copil, reconstituită din fragmente și exclamații, din temeri și vise, din realități și fantasme.

Scriitura Aglajei Veteranyi - care mi-a amintit de cea a Ágotei Kristof - este stranie, cu o tentă suprarealistă și grotescă, cu un umor negru pe alocuri și cu o imaginație debordantă cât cuprinde. Fiecare cititor va reacționa diferit la această carte - mie mi-a plăcut, pentru că am o slăbiciune pentru tot ceea ce este ciudat, la granița dintre normalitate și nebunie. Unde unii cititori au văzut un personaj schizoid, eu am văzut un copil aruncat dintr-un loc într-altul, fără identitate și fără istorie, o ființă care nu aparține cu adevărat niciunei patrii sau limbi, o persoană cosmopolită nu prin voință proprie, ci prin voința celorlalți. Singurul ei refugiu este în imaginație, oricât de departe de realitate o poartă proiecțiile inocente sau grotești, străbătute de obsesia morții și a fatalității.

12

Zona Sinistra – Ádám Bodor

► „Zona Sinistra”, de Ádám Bodor ◄

Ed. Humanitas, 2010, 202 pag. | Traducere: Marius Tabacu

Titlu original: „Sinistra körzet”, 1992 | Țara: Ungaria/România

---

În tușe poetice și sumbre, „Zona Sinistra” ne poartă într-un loc fără o ancorare clară în spațiu și în timp, unde realitatea se împletește cu un strop de fantastic și absurd, dând naștere unei povești de o frumusețe stranie. Prea puțin cunoscut la noi, romanul lui Ádám Bodor (autor maghiar născut în România) vorbește despre o lume imaginară, însă incomod de familiară prin ecourile ce răzbat din perioada comunistă.

Undeva în nordul țării, la granița cu Ucraina, se află zona Sinistra, cu o rezervație de urși și câteva cătune izolate înconjurate de munți și păduri. Pare un loc descins din universurile distopice și atemporale, în care identitatea oamenilor este imprecisă și fabricată, unde se pătrunde greu și de unde se pleacă și mai greu. Personajele ce populează această lume – care aduce mai degrabă a colonie sau lagăr – par unidimensionale, încremenite în timp, semănând cu niște instalații de carton manevrate abil de cei care fac regulile în acest capăt de țară. 

9

Salon de frumuseţe. Lecţii pentru un iepure mort - Mario Bellatin

Auzisem de Salon de frumuseţe pe Goodreads și chiar mă întrebam cum să fac rost de carte, când am constatat cu surprindere că nuvela a fost tradusă și la noi, împreună cu un alt roman scurt al autorului mexican de origine peruană. Câteodată mai am și noroc, se pare, pentru că ciudățeniile care-mi trezesc interesul nu prea văd lumina tiparului în România. 

Salon de frumuseţe este, din punctul meu de vedere, piesa de rezistență a volumului; destul de scurtă, dar cu o idee interesantă în spate, o recomand pentru originalitate și atmosferă. Lecţii pentru un iepure mort face parte din categoria weird stuff, metaficțiune sau chestii experimentale, însă merită citită, dacă nu vă sperie perspectiva unei structuri mai încâlcite. Cele două mini-romane sunt legate prin mărturisirile făcute la finalul Lecțiilor, din care aflăm mai multe despre sursa de inspirație a protagonistului din Salon; însă ceea ce le leagă, înainte de toate, este amprenta sumbră a unui univers maladiv, populat de personaje marginalizate și atipice, marcate de prezența bolii și a infirmităților - de altfel, o temă recurentă la Mario Bellatin, prin prisma propriului handicap.

4