Povești din strada Broca – Pierre Gripari

„Vrăjitoarea din strada Mouffetard și alte povești din strada Broca”, de Pierre Gripari
Original: „La sorcière de la rue Mouffetard et autres contes de la rue Broca”, 1967 | Franța

Undeva în Paris, traversând granița dintre 5th arrondissement și Croulebarbe, se află și astăzi Rue Broca, o străduță îngustă unde, în anii '60, locuiau oameni cu naționalități diverse și aproape niciun francez: „o stradă într-un alt plan, subterană în aer liber, care, deși face parte din Paris, nu este deloc Paris, ci constituie în sine un mic oraș”. Pe Rue Broca, la numărul 69, se afla pe atunci prăvălia lui Papa Saïd, vizitată adeseori de un anume Monsieur Pierre, care pretindea că este scriitor, deși nimeni nu-i văzuse cărțile în librării. Doar copiii au înțeles imediat cine se ascunde sub înfățișarea bărbatului blond, coafat ca un arici, care purta în fiecare zi o barbă de două zile: o bătrână vrăjitoare!

„Copiii înțeleg totul. Dacă ei ar fi fost singurii cititori ai cărții, nici nu m-aș fi gândit să scriu o prefață și să dau unele explicații”, spune Pierre Gripari în primele pagini ale volumului. Odată demascat și îmblânzit, Monsieur Pierre îi distrează pe copii spunându-le povești, iar când cele cunoscute se epuizează, încep să inventeze împreună istorii noi, în care, printre situațiile imposibile și personajele fantastice, își fac loc Nadia și Bachir, copiii lui Papa Saïd, sau Nicolas și Tina, copiii unui italian care locuiește în hotelul de lângă prăvălie.

Astfel ia naștere un savuros folclor modern al străzii Broca, populat de personaje clasice cu un twist: o nimfă a izvoarelor care iese din robinet după miezul nopții, o vrăjitoare care-și face veacul în dulapul cu mături, însă nu apare decât atunci când cineva pronunță formula Sorcière, sorcière, Prends garde à ton derrière!, un uriaș cu șosete roșii care vrea să se micșoreze și ajunge să îi ceară ajutorul Papei de la Roma, sau o jucărie clarvăzătoare care pleacă în lume pentru a îndeplini dorința lui Bachir, aceea de a avea o bicicletă. Sunt însă și personaje cu specific local, cum este Lustucru, a cărui poveste „explică” în cheie comică originea unui cântec pentru copii din secolul 18, C'est la mère Michel.

17

Doamna Frisby și șobolanii de la institut – Robert O'Brien

„Mrs. Frisby and the Rats of NIMH”, 240 pag., prima ediție: 1971

Doamna Frisby, șoricel de câmp, este văduvă și locuiește împreună cu cei patru copii într-un container de ciment, pe jumătate îngropat în grădina unui fermier. Iarna se apropie de final și în curând vor începe lucrările agricole, iar familia de șoricei va trebui să se mute în locuința de vară, la marginea unui pârâu. Există însă o problemă: fiul cel mic se îmbolnăvește de pneumonie și o mutare i-ar fi fatală. Doamna Frisby, o mamă devotată, energică și curajoasă, încearcă să găsească o soluție. După o serie de incidente și aventuri, care implică o cioară cam naivă, o bufniță înțeleaptă și un șoarece alb care prepară remedii naturiste, doamna Frisby află că ajutorul ar putea veni de unde se așteaptă mai puțin: de la șobolanii din vecinătate, care s-au comportat întotdeauna cam ciudat, iar în ultima vreme par să lucreze la niște planuri învăluite în mister.

Am mai citit în ultimele luni cărți pentru copii (într-o zi, chiar două, pentru că am fost babysitter și am profitat de biblioteca băiețelului cu care am stat), însă niciuna nu m-a captivat cu adevărat, nu așa cum au făcut-o Tabăra sau Jocul lui Westing. Asta până am deschis cartea lui Robert O'Brien, care mi-a plăcut de la prima pagină. Ori celelalte erau pentru copii prea mici, ori nu erau prea grozave (excepție: „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele” a lui Matei Vișniec, care e minunată), cert e că începusem să mă îndoiesc de plăcerea mea de a citi literatură pentru copii. Să fi dispărut, oare, peste noapte? Ei, se pare că n-a dispărut, e tot acolo, doar că trebuie să dau peste cărțile potrivite.

0

Frații Tapper în război - Geoff Rodkey

Într-o seară eram așa de obosită, încât am căutat prin bibliotecă cea mai simplă și mai ușoară carte pe care o puteam găsi - o operațiune care nu mi-a luat mult timp, căci colecția mea de cărți necomplicate este destul de mică. Frații Tapper în război de Geoff Rodkey mi s-a părut perfectă pentru circumstanțele în care mă găseam (în plus, eram curioasă ce cărți publică proaspăt relansata Editură Nemi, de care se ocupă Laura Câlțea), așa că m-am îndreptat mulțumită spre fotoliul de citit și am început lectura. Și, ce să vezi, povestea fraților Tapper m-a relaxat și m-a înveselit, ba chiar am întins mâna după pix să iau câteva notițe, ceea ce mi se întâmplă destul de rar la cărțile pentru copii. După cum am aflat de pe ultima copertă, este o lectură potrivită de la vârsta de opt ani în sus (limita superioară nespecificată - totul depinde de doza de infantilism pe care o păstrează fiecare).

2

Și v-am spus povestea așa - Florin Bican

Lectura cărții lui Florin Bican este o metodă bună de a afla ce mai face copilul din voi: cât își mai amintește din basmele citite de părinți sau bunici? În ce măsură îl mai amuză isprăvile de pomină care l-au încântat odinioară? O carte cu povești pentru copii de orice vârstă, care plusează prin comentarii mucalite și ironii înțepătoare la adresa societății românești contemporane - camuflate printre rânduri spre deliciul cititorilor adulți -, Și v-am spus povestea așa a fost pentru mine o lectură extrem de simpatică și amuzantă. Uitasem o mare parte din poveștile reunite în această carte, nu mai țineam minte care este istoria lui Harap Alb sau cea a Spânului, cu cine se combinase Ileana Cosânzeana sau fata Împăratului Verde - și am aflat, cu această ocazie, că lumea basmelor românești este, în fond, o mare familie, în care toți eroii, antieroii și frumoasele locuiesc într-un plan temporal comun, laolaltă cu bidiviii înzestrați cu puteri miraculoase. Căci, de fapt, caii sunt cei care repovestesc, din punctul lor de vedere, istoriile binecunoscute - după cum indică și subtitlul cărții, Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși. 

4

Northern Lights (Luminile Nordului) - Philip Pullman

O discuție recentă cu KJ Mecklenfeld mi-a trezit un chef teribil de a reciti trilogia britanicului Philip Pullman, „Materiile întunecate”, pe care am devorat-o acum câțiva ani - și asta înainte de a citi mult mai celebra serie Harry Potter. Peste ani, lumea imaginată de Pullman a lăsat asupra mea o impresie mult mai puternică decât cea creată de Rowling, deși am citit și cărțile ei cu mare plăcere. Pullman m-a fascinat prin imaginația sa extraordinară și prin talentul de povestitor, care m-au transportat într-o lume fantastică populată de urși războinici, vrăjitoare și oameni care își poartă sufletul pe afară. Seria m-a captivat atât de tare încât nu am mai avut liniște până când nu am terminat-o - ca să nu mai spun că am rămas cu dorința de a avea și eu un dæmon, asemenea personajului principal. Sună pueril? Poate chiar așa este, pentru că o parte din mine a rămas încă pe tărâmurile copilăriei (asta pentru cei care au impresia că blogul meu este prea serios). 

18

Holes (Tabăra) - Louis Sachar

De multă vreme n-am mai citit o poveste pentru copii cu atâta plăcere! Ultima carte de acest gen a fost Jocul lui Westing de Ellen Raskin, însă Holes/Tabăra lui Sachar mi-a plăcut mai mult. Nici măcar nu știu ce anume să-i reproșez cărții, poate doar faptul că s-a terminat prea repede și că finalul mi s-a părut cam grăbit. Cu siguranță, Tabăra este o lectură minunată la vârsta potrivită (probabil de la 12 ani în sus, căci are câteva scene mai dure), dar uite că m-am bucurat și eu de această carte, chiar și la vârsta mea înaintată. N-are cum să nu-ți meargă la inimă un roman foarte bine legat și construit, care îmbină umorul, aventura și lecțiile de viață cu personaje interesante și povești bine ticluite. Pur și simplu am trăit o stare de bine pe tot parcursul lecturii, care intră la categoria „aș fi vrut să nu se termine prea curând”. Eu am citit cartea în engleză, dar sper că traducerea de la editura Arthur este pe măsura originalului. 

28

The Westing Game (Jocul lui Westing) - Ellen Raskin

Noroc că van Firescul a dat în mintea copiilor și s-a apucat de citit toată colecția de la Arthur - acum am de unde să mă inspir când simt nevoia unor lecturi mai ușoare (deși este cam generos cu notările, după părerea mea). M-am oprit la un roman celebru al ilustratoarei Ellen Raskin, The Westing Game (Jocul lui Westing), care promitea o lectură plină de suspans. N-am fost dezamăgită deloc, ba m-am și culcat la ora trei dimineața pentru a afla cum se termină povestea.

Ellen Raskin a scris pentru copilul din adult și pentru adultul din copil - după cum am aflat din introducerea la ediția în engleză. Într-adevăr, un tinerel o va citi cu sufletul la gură, dar cartea este îndeajuns de inteligentă și de plăcută pentru a satisface și un cititor adult. „Jocul lui Westing” are de toate pentru toți: umor, mister, situații inteligente, personaje simpatice și o acțiune care - deși nu m-a ținut permanent pe marginea scaunului - se leagă foarte bine și este lipsită de momente forțate sau greu de crezut. Iar stilul lui Ellen Raskin este unul delicios, cu totul diferit de ce am mai citit până acum. Van Firescul zice în recenzia lui că traducerea este excelentă, iar noi îl credem pe cuvânt de cârcotaș. 

18

Planeta de Aur - K.J. Mecklenfeld

Întâmplarea a făcut să citesc primele capitole din Planeta de Aur în cel mai potrivit loc cu putință: camera mea din copilărie, unde atâtea povești minunate mi-au înaripat imaginația și spiritul de aventură. Drept să spun, m-am avântat în această lectură cu un amestec de teamă și curiozitate: nu mai citisem de mult o carte pentru copii și nu știam dacă mai pot gusta așa ceva. Mai mult decât atât, scriitorul român care se „ascunde” sub pseudonimul de K.J. Mecklenfeld îmi devenise între timp simpatic și n-aș fi vrut să fiu eu cea care să îi dea de veste că mai bine se lasă de meserie (din fericire, nu este cazul, așa că acum pot răsufla ușurată).

Ce aș fi făcut dacă nu-mi plăcea Planeta de Aur? Probabil că nu aș fi scris despre ea, pentru că nu vreau să pun la zid o carte care nu (mai) intră în sfera mea de interes. Dar uite că, în ciuda temerilor mele, povestea puștiului Hendrik m-a captivat imediat și am citit-o cu interes până la final. M-a încântat lumea pe care a creat-o K.J. Mecklenfeld, am empatizat cu personajele, m-am amuzat, m-am enervat și m-am bucurat cot la cot cu eroii poveștii - semn că păstrez o doză bună de infantilism și că Planeta de Aur este foarte potrivită pentru publicul căruia i se adresează (dar și pentru părinți, care nu riscă să adoarmă de plictiseală dacă o citesc copilului înainte de culcare).

24

Miss Peregrine - Ransom Riggs

Am o slăbiciune pentru fotografiile vechi cu un aer misterios și un pic macabru, astfel că această carte-obiect m-a cucerit chiar înainte de a o fi citit. Cu mulți ani în urmă am descoperit tradiția fotografiilor post-mortem, populară în secolul al XIX-lea (în special în epoca Victoriană), în care cei decedați - mai ales copiii - erau imortalizați în posturi normale, dând impresia că ar fi adormiți. Chiar am văzut o expoziție cu astfel de fotografii foarte vechi la galeria TNB, unde am studiat fascinată fiecare exponat (dacă nu știți despre ce vorbesc, iată câteva exemple, însă vă avertizez de la bun început că sunt cam creepy). Fascinația mi se trage din copilărie, când am citit cu sufletul la gură romanul Coșmar al Rodicăi Ojog-Brașoveanu, unde protagonista găsește, într-un anticariat, o poză cu o femeie ce-i seamănă izbitor.

8