Foamea - Knut Hamsun

Foamea a fost prima mea întâlnire cu proza lui Knut Hamsun, o întâlnire mult amânată, de teamă că această carte se va dovedi o experiență apăsătoare și extrem de tristă. Fără să știu prea multe despre subiect, ci doar că romanul a fost inspirat, în parte, de viața autorului norvegian, titlul a fost de ajuns pentru a-mi imagina scenele și stările insuportabile pe care mi le va trezi un om chinuit de foame - stări nu foarte diferite de cele prin care m-a trecut în copilărie povestirea „Dragoste de viață” de Jack London.

Este ceva extrem de ciudat și oarecum respingător în a fi martor la suferința unei alte ființe, redată meticulos pe zeci de pagini, ca și cum autorul a fost mânat de o plăcere ascunsă și perversă. Cartea înfățișează o realitate cunoscută de mulți, deși nu de noi și nici de cei care ne sunt apropiați, rămânând, astfel, undeva la periferia cunoașterii noastre, un lucru abstract pe care îl știm doar în teorie și aproape niciodată din practică, poate cu excepția scurtelor perioade de post sau de dietă la care ne supunem cu bună știință, fără a fi forțați de împrejurări asupra cărora nu avem nicio înrâurire. 

25

Profeții din Fiordul Veșniciei – Kim Leine

► „Profeții din Fiordul Veșniciei”, de Kim Leine ◄

Ed. Polirom, 2015, 476 pag. | Traducere: Carmen Vioreanu

Titlul original: „Profeterne i Evighedsfjorden”, 2012 | Țara: Norvegia

---

Pentru mine, „Profeții din Fiordul Veșniciei” a fost un roman extraordinar, care mi-a trezit o adevărată foame de lectură: am citit până târziu în noapte, luptându-mă cu pleoapele care se închideau, pentru a mai da gata o pagină și încă una. Cartea are sute de pagini cu litere mărunte, dar, cu toate acestea, nu le-am simțit ca pe o povară. Mă întreb acum în ce constă oare farmecul acestui roman, care nu se remarcă prin fraze și idei încâlcite, nici printr-o scriitură elaborată și nici prin întorsături de situație care lasă cititorul cu gura căscată. Și totuși, atmosfera lui obsedantă m-a învăluit precum ceața opacă din fiordurile groenlandeze, bântuind prin cotloanele minții mele ca un șir nesfârșit de umbre înghețate. 

Singurul artificiu stilistic la care recurge autorul este intercalarea planurilor temporale și a firelor narative care urmăresc diversele personaje, însă nu într-un mod care stârnește confuzie, ci unul care ațâță și mai tare interesul. Este o anume limpezime și naturalețe în cartea lui Kim Leine, care se reflectă mai ales în scriitura lui – o scriitură clară și alertă, puternic vizuală, cu fraze scurte care țăcăne rapid, cu o concizie impresionantă (n-am găsit aproape nimic redundant în cele cinci sute de pagini), cu momente de umor negru și cu alăturări inspirate de cuvinte, pe care le-am apreciat cu atât mai mult cu cât aceste subite izbucniri de lirism nu par nici menite să impresioneze, nici rezultatul vreunui curs de scriere creativă.

12

Lupta mea: Moartea unui tată - Karl Ove Knausgård

Mi-am dorit foarte mult să citesc Moartea unui tată, prima carte din seria Lupta mea a scriitorului norvegian Karl Ove Knausgård, iar când am ajuns în sfârșit la ea am găsit o cutie de carton cu poleială aurie, în care conținutul a fost divers și amestecat. Fragmente scrise remarcabil stau alături de pagini întregi cu întâmplări banale și plictisitoare, pasaje fascinante despre artă, moarte și literatură alternează cu descrieri amănunțite ale unor gesturi mărunte, anoste, sinceritatea brutală, cu o etalare a lumii interioare și familiale apropiată de exhibiționism, este contrabalansată de inexactități, contradicții și neglijențe în structurarea narațiunii. Cum se explică atunci succesul uriaș al acestei serii care cuprinde șase cărți și totalizează nu mai puțin de 3600 de pagini? Un răspuns posibil a sosit după ce am ascultat-o pe Ivona Skuld, traducătoare din limba norvegiană: sinceritatea cu care Karl Ove Knausgård vorbește despre cele mai intime și degradante gânduri, pe care majoritatea oamenilor fie le trec sub tăcere, fie nu le recunosc nici măcar în forul lor interior. O franchețe atipică mai ales pentru norvegieni, care au o grijă fantastică în a-și proteja imaginea și a nu lăsa ochii străini să pătrundă în gândurile și intimitatea lor. 

18

Plopii din Berlin - Anne B. Ragde

După ce am terminat romanul Plopii din Berlin, lucrurile au început să meargă prost: mi-am vărsat cafeaua pe laptop și câteva taste au decedat, mi-am scăpat sandvișul pe jos, noua tastatură pe USB mi-a scos peri albi, timpul s-a topit ca prin farmec, iar eu m-am aflat în pragul unei căderi nervoase. Totuși, mi-am propus să nu disper, căci romanul norvegienei Anne B. Ragde mi-a lăsat în suflet o undă de optimism: oricât de prost ar merge lucrurile, trebuie să mă gândesc că, la un moment dat, vor merge mai bine. Asta încearcă să ne transmită scriitoarea prin povestea familiei Neshov, în care viețile personajelor par cu desăvârșire ratate. Dar care este măsura fericirii sau a ratării? Fericirea poate fi perfecțiunea unei miniaturi Swarovski, sau liniștea unei biserici pustii cu voci ancestrale închise în pereți, sau pielea caldă și roz a unui purceluș nou-născut de la fermă. Sau faptul că eu scriu acum despre o carte care mi-a plăcut mult, uitând de micile șicane din ultima vreme.

23

La furat de cai – Per Petterson

► „La furat de cai”, de Per Petterson ◄

Ed. Univers, 2007, 206 pag. | Traducere: Raluca Iani

Titlu original: „Ut og stjæle hester”, 2003 | Țara: Norvegia

---

Ce se întâmplă atunci când un adolescent descoperă că trecutul lui este un ținut străin, iar viitorul îi este furat de altcineva? Unde își mai găsește locul în această lume devenită fluidă, în care punctele de sprijin se năruie ca și cum ar fi fost clădite din nisip? În final rămâne doar propria persoană, singura în care se poate încrede. Rămâne și refugiul solitudinii, pentru ca nimeni să nu mai poată interveni și schimba reperele vieții, rupând zăgazul stabilității și instaurând neprevăzutul, precum un râu năvalnic pe care buștenii sunt duși de curent, într-o călătorie imprevizibilă către destinația finală. 

„La furat de cai” (un titlu despre care vom descoperi că are și un alt sens) mi-a transmis o stare aparte, legată mai cu seamă de două imagini distincte: o iarnă calmă trăită la capătul unei vieți, într-un loc izolat, și o vară intensă în pădurile norvegiene, la trecerea dintre copilărie și maturitate. Atașate lor au rămas senzații olfactive puternice: iz de rășină și lemn proaspăt tăiat, miros de fân cosit, de aer încins și înmiresmat, de cai și de râu – toate mirosurile care sunt proprii unui loc și nu se repetă niciunde altundeva. Am trăit intens în lumea acestui roman, călărind bușteni pe râu, tăind copaci în pădure, făcând focul în sobă sau punând fânul la uscat în stil norvegian. Desigur, nu știu să fac niciunul din aceste lucruri, dar le-am trăit alături de Trond, băiatul de cincisprezece ani ale cărui repere vitale se năruie în decursul unei veri pline de evenimente.

4

I Curse the River of Time (Blestem curgerea timpului) - Per Petterson

Nu știam mai nimic despre acest roman care a ajuns în teancul meu de cărți dintr-o întâmplare; mi-l împrumutase o prietenă de mai bine de jumătate de an, dar ceea ce m-a determinat să-l extrag, în sfârșit, de acolo a fost traducerea apărută recent la editura Univers. Înainte de a începe lectura, aflasem doar că este o poveste tristă și că Per Petterson are un stil personal de a scrie. Am pătruns destul de greu în atmosfera romanului (la început, pare că nu se întâmplă mai nimic), ba, la un moment dat, chiar am fost tentată să-l abandonez și să caut traducerea în limba română. Am perseverat, totuși, iar povestea m-a învăluit în cele din urmă cu izul ei melancolic, cu miros de ploaie de sfârșit de toamnă. 

Într-adevăr, Per Petterson are un stil aparte de a scrie - simplu și totuși dens, cu fraze lungi care mi-au amintit un pic de Javier Marías, fără a avea, însă, încărcătura greoaie a celui din urmă. Iar povestea, deși în esență tristă, nu este una apăsătoare sau deprimantă: cumva, scriitorul reușește să își transporte cititorul nu într-un tărâm al amărăciunii, ci într-unul al gândurilor și al senzațiilor, molipsindu-l cu starea lui contemplativă. Câteodată, autorul strecoară și câteva momente pline de umor, care detensionează atmosfera.

6

Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică - Kjersti Skomsvold

Iată o cărțulie de la care nu aveam mari așteptări, dar care s-a dovedit a fi o lectură densă și plăcută, tristă și amuzantă în același timp. Mathea, protagonista romanului - cea care ne povestește totul cu o voce de grumpy old (wo)man - este un personaj cu totul aparte, a cărui potențială unicitate este știrbită, însă, de asemănarea izbitoare cu Leo Gursky din Istoria iubirii; nu știu în ce măsură (sau dacă) s-a inspirat Kjersti Skomsvold din romanul lui Nicole Krauss, dar Mathea pare a fi sora geamănă a evreului Leo, cu care seamănă, în unele privințe, ca două picături de apă: amândoi sunt complet asociali, și-au petrecut întreaga viață în invizibilitate, se gândesc obsedant la moartea care se apropie, ies din casă în speranța că vor fi observați de cineva, au un soț - respectiv, un prieten - care este prezent constant în relatările lor. Personajul lui Nicole Krauss este, însă, mult mai autentic decât Mathea, în privința căreia am manifestat, uneori, un soi de incredulitate și confuzie - căci nu am înțeles, pe deplin, personalitatea acestei femei ciudate. Dar, una peste alta (și, mai ales, dacă nu ați citit Istoria iubirii) acest roman de dimensiunea unei nuvele vă va cuceri de la primele pagini.

2

Iubire - Hanne Ørstavik

În cuvinte simple și paragrafe scurte, lipsite de încărcătura greoaie a metaforelor, dar cu o forță ce iese la iveală pe măsură ce ne adâncim în lectură, Hanne Ørstavik creează în romanul Iubire o atmosferă surprinzător de intensă, care ne propulsează în nordul cel friguros și acoperit de zăpezi. Pășim pe o scenă de teatru cu personaje puține și câteva locuințe răsfirate printre nămeți, un cadru minimalist parcă desprins dintr-un film de Lars von Trier. Este un univers închis și izolat, în care se regăsesc mai multe singurătăți și mai multe forme de iubire, dar și o scindare între lumea palpabilă și cea imaginată, căci personajele par să trăiască în planuri diferite ce nu se întâlnesc decât arareori. 

Vibeke este o mamă tânără și singură care s-a mutat într-o mică localitate din Norvegia împreună cu fiul Jon, care urmează să împlinească nouă ani. Pe o vreme atât de aspră, protagonista romanului nu poate decât să viseze la vara următoare și la o lume frumoasă plină de romantism și povești fericite - însă visele o îndepărtează de realitatea imediată și de iubirea care se găsește atât de aproape de ea. De fapt, femeia își cam neglijează fiul și trăiește mai mult în imaginație; Jon pare o fantomă ce alunecă la periferia vieții lui Vibeke, căci ea îl ține la distanță prin preocuparea excesivă pe care o are pentru propria viață.

8

Palatul de gheaţă. Sămânța - Tarjei Vesaas

Palatul de gheaţă

Un roman în cuvinte puține și simple, cu o poezie delicată, visătoare. O atmosferă hipnotică, care te transportă în miezul unei ierni din ținuturile nordice. O rememorare a copilăriei, cu momentele ei pline de stângăcie. Două fete legate în viață și dincolo de moarte de o singură noapte petrecută împreună. Un secret niciodată dezvăluit, care rămâne îngropat, pentru totdeauna, în gheață. O promisiune ținută, chiar dacă aduce înstrăinare și angoasă. Un scriitor adult, care privește cu un ochi pătrunzător în sufletul unei fetițe de unsprezece ani, ajungând până la cele mai ascunse temeri ale sale. Un miracol funest al naturii, palatul de gheață, cu frumusețea lui rece și mortală.

0