Misterul Henri Pick – David Foenkinos

Încă o carte de David Foenkinos și autorul francez e pe cale să intre pe lista mea de scriitori preferați la categoria „lecturi lejere”. L-am descoperit cu „Familia Martin”, citită în 2022 la clubul Bibliobibuli, o poveste simpatică, jucăușă și cu mult umor despre un scriitor în pană de inspirație care abordează prima persoană care-i iese în cale – o femeie de 82 de ani – și o transformă în personaj în noul său roman, care prinde contur pe măsură ce-i cunoaște familia. Părerile de la club au variat foarte mult, unora dintre cititori li s-a părut o carte slabă și n-au gustat nici umorul, nici spiritul ludic al autorului. Pentru mine a fost ca o rază de soare într-o zi mohorâtă. :)  Iar impresia asta de joacă, de plăcere aproape voluptuoasă a scrisului, de lejeritate în construirea poveștii am avut-o și cu „Misterul Henri Pick”, pe care am citit-o în original. „Le Mystère Henri Pick” a fost o alegere grozavă pentru a relua lecturile în franceză, cu limbajul său accesibil și capitolele scurte (deși tocmai acest aspect a fost un minus pentru mine, căci prefer să nu se întrerupă narațiunea la fiecare două pagini), o acțiune captivantă, uneori inedită, alteori previzibilă, ba cârcotașii ar putea spune că și cam siropoasă pe alocuri, fapt de care m-am temut și eu, până am sesizat ironia fină și umorul, care curg ca un râu subteran prin măruntaiele poveștii. Iar imaginația liberă, inventivitatea lui Foenkinos nu încetează să mă uimească.

Cum spuneam și în statistica lecturilor din 2025, Foenkinos mi-a oferit un imbold suficient de puternic să-l citesc în sfârșit pe Richard Brautigan și mi-a făcut poftă să revin la Michel Houellebecq și la Laurent Binet, de la care am citit doar „Platforma”, respectiv „Perspective”. Dacă pe Binet mă încumet să-l citesc în original, cu Houellebecq am mari rețineri... De ce să nu încerc, totuși? Franceza e o limbă cu multă personalitate și nu m-aș mira ca ceva din farmecul ei să se piardă în traducere – în cazul lui Henri Pick, poate chiar aerul de comedie bulevardieră franceză, pe care l-am simțit în dialoguri, în scene, în felul cum sonoritatea și cadența frazelor m-au făcut să-mi imaginez expresiile faciale, gesturile, inflexiunile vocii unui personaj. Pot spune că a fost o poveste ușor de imaginat auditiv și e prima dată când remarc asta în legătură cu o carte. :)

Poate vă întrebați ce treabă au Brautigan, Houellebecq și Binet cu „Misterul Henri Pick”? David Foenkinos își începe povestea vorbindu-ne despre o bibliotecă ficțională dintr-un roman de Richard Brautigan, „The Abortion: An Historical Romance 1966”, un loc care primește manuscrisele refuzate de edituri, ca de pildă «o carte de bucate cu toate rețetele mâncărurilor pomenite în romanele lui Dostoievski». La șase ani după sinuciderea lui Brautigan, în 1990, americanul Todd Lockwood îi aduce un omagiu autorului prin înființarea Bibliotecii Brautigan, care ajunge să găzduiască 400 de manuscrise nedorite, împărțite în 15 categorii pe baza unui sistem cu nume tare simpatic, The Mayonnaise System. 

6

Familia mea și alte animale – Gerald Durrell

Familia mea și alte animale, de Gerald Durrell

Editura Art, 2014, 358 pag., traducere de Lidia Ionescu, ilustrații de Mircea Pop

Original: „My Family and Other Animals”, 1956 | Țara: Marea Britanie

Auzisem de Trilogia Corfu a lui Gerald Durrell în 2013, când deja vizitasem insula de două ori, dar iată că a trebuit să treacă multă apă pe Dunăre, sau multe bărci pe Mediterana, până când m-am îmbarcat și eu într-o călătorie plină de surprize alături de excentrica familie Durrell. În 1935, Louisa Durrell s-a hotărât să lase în urmă mohorâta Anglie pentru a se muta în însoritul Corfu, la insistențele fiului cel mare, Lawrence Durrell – autorul seriei „Cvartetul din Alexandria”, care la acea vreme locuia deja pe insulă, împreună cu prima lui soție, Nancy. Pe atunci, Gerry avea zece ani și o pasiune pentru animalele sălbatice care a rezistat întreaga sa viață: adultul Gerald a devenit un cunoscut naturalist și a pus bazele unei grădini zoologice, din dorința de a proteja speciile amenințate cu dispariția. De altfel, strângerea de fonduri pentru proiectele sale a fost unul din motivele care l-au determinat pe Gerald Durrell să se apuce de scris.

Dintre toate regiunile din Grecia unde am călătorit de-a lungul anilor (și au fost destule, căci ne petrecem vacanțele acolo de mai bine de zece ani), în Corfu am găsit o combinație aproape perfectă de plaje splendide, sătucuri pline de farmec și oameni primitori, plus una dintre cele mai frumoase capitale insulare. În orășelul de munte Agios Mattheos aveam chiar și un local preferat, ținut de un cuplu în vârstă foarte simpatic. Luna asta ar fi trebuit să mergem în Corfu pentru a patra oară, dar n-a fost să fie – în schimb, lucrurile s-au aranjat în asemenea fel, încât am ajuns totuși pe insulă, chiar dacă numai prin intermediul literaturii: propunerea neașteptată de a modera un club de lectură mi-a dat un brânci oportun, și iată-mă în brațe cu Familia mea și alte animale, după ani de amânare, curiozități și speculații legate de conținutul volumului.

Încetul cu încetul, vraja insulei s-a pogorât asupra noastră tot atât de domol și aderent ca polenul. Fiecare zi purta cu ea o pace, o lipsă a noțiunii de timp care te făcea să o dorești fără sfârșit. Dar după ce pielea neagră a nopții se jupuia, ne aștepta o nouă zi, lucioasă și colorată ca un abțibild și cu aceeași nuanță de irealitate. (pag. 43)

N-aș putea spune cu exactitate ce mă așteptam să găsesc în paginile cărții: menționări și descrieri ale satelor și plajelor pe care le-am vizitat în Corfu? Detalii despre viața locuitorilor insulei la mijlocul secolului 20? Poate istorii și legende locale, sau zone pitorești mai puțin cunoscute? Nu luasem în calcul faptul că povestea este narată din perspectiva unui puști pasionat de biologie și zoologie, un băiat curios, curajos și dezghețat la minte, care trăiește cea mai frumoasă perioadă a copilăriei sale. Se împrietenește cu localnicii, se vâră în tot felul de situații trăznite și aduce acasă, spre disperarea celorlalți, o varietate copleșitoare de insecte, păsări și reptile pe care le găsește în expedițiile sale prin împrejurimi.

18

Șapte ani buni – Etgar Keret

„Șapte ani buni”, de Etgar Keret

Ed. Humanitas, 2018, 186 de pagini | Traducere din engleză de Ioana Miruna Voiculescu

Original: שבע השנים הטובות , 2013 | Țara: Israel

Cu fiecare carte de un autor israelian pe care o citesc, mă apropii afectiv tot mai mult de acest spațiu îndepărtat pe care, culmea, nu-mi doresc să îl vizitez în realitate, așa cum mi s-a întâmplat când am citit cărți din Islanda sau din America de Sud. Sunt atrasă însă de viața și de mentalitatea celor care trăiesc în Israel, poate dintr-un interes mai general pentru evrei și cultura ebraică. Mai mult decât atât, scriitorii care aparțin acestei culturi par dăruiți cu un talent nemaipomenit de a spune povești, în care se amestecă, în doze variabile, sensibilitatea, umorul și fantezia. Meir Shalev m-a cucerit cu istoriile lui fantastice, Amos Oz cu bogăția senzorială a scriiturii dense, Eshkol Nevo cu acuitatea temelor sociale și psihologice, Aharon Appelfeld cu meditațiile sale pline de substanță, iar acum am ajuns la poveștile miniaturale și pline de haz ale lui Etgar Keret, care adaugă o nouă tușă la imaginea pe care mi-am format-o despre viața în Israel, din diferite perioade de la înființarea statului. Sper să ajung, poate chiar anul ăsta, la David Grossman și Zeruya Shalev, pe care nici eu nu-mi explic de ce-i amân de atâta vreme.

Am remarcat cărțile lui Etgar Keret atunci când au apărut la Humanitas, am fost curioasă să citesc măcar una, dar ulterior mi-au ieșit din minte. Noroc cu biblioteca publică, unde cărțile uitate îmi răsar pe neașteptate în față. În autobuz, am făcut eforturi să-mi stăvilesc chicotelile, fiindcă în unele proze umorul lui Keret este irezistibil, iar tonul său jovial imprimă o notă de lejeritate până și subiectelor mai serioase, de parcă totul pe lumea asta – și atacurile teroriste, și criza financiară, și antisemitismul, și boala, și moartea – poate fi privit într-o cheie ironico-amuzantă. Sunt și câteva povestiri în care autorul supralicitează, exploatând excesiv anumite situații, iar atunci am avut într-adevăr senzația că asist la un spectacol de stand-up comedy, cum remarcă Mircea Cărtărescu pe coperta a patra.

Sub stratul de umor percepi însă emoția, melancolia, neliniștea sau mâhnirea autorului, căci „Șapte ani buni” este un volum autobiografic, cu întâmplări și momente semnificative din viața lui Etgar Keret și a familiei sale. Cele 36 de proze scurte și foarte scurte (unele au mai puțin de trei pagini, însă cele mai multe reușesc să pară „pline”) sunt grupate în cicluri anuale, începând cu nașterea fiului său, Lev, și încheindu-se la scurtă vreme după moartea tatălui său, Efraim. Volumul mi se pare un bun punct de plecare pentru a-l cunoaște pe Etgar Keret, cu personalitatea lui nevrotică și mucalită, cu observațiile fine despre societatea israeliană și cu tendința de a face haz de fricile și frustrările sale, strâns legate de statutul de evreu și de teama de moarte.

2

Un bărbat pe nume Ove – Fredrik Backman

„Un bărbat pe nume Ove”, de Fredrik Backman

Ed. Art, 2017, 440 pag. | trad. Andreea Caleman

Titlu original: „En man som heter Ove”, 2012 | Țara: Suedia

---

Când am citit „Un bărbat pe nume Ove” în limba engleză, m-am mirat că încă nu a fost tradus la noi, căci romanul lui Fredrik Backman este taman genul acela care prinde foarte bine la cititori: are o poveste interesantă care te poartă între râs și tristețe, este ușor de citit, fără a fi o carte superficială, este destul de bine scris, fără a avea pretenția unei stilistici înalte, are mult umor și un protagonist memorabil, de care e imposibil să nu te atașezi, chiar dacă el, în esență, detestă oamenii și este unul dintre cele mai asociale personaje pe care le poți întâlni în literatură. Ove mi-a amintit un pic de Ebenezer Le Page din romanul omonim al britanicului Gerald Basil Edwards, o altă carte pe care mi-aș dori să o văd tradusă la noi. Iar dacă ați gustat Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, cu siguranță veți citi cu plăcere și cartea asta (există chiar unele similitudini între Harold și Ove).

Ove are 59 de ani și este întruchiparea perfectă a bătrânului morocănos, tipicar și plin de principii, care se află într-un continuu război cu lumea. Chestiile care-l deranjează depășesc cu mult numărul bucuriilor și al lucrurilor care-l mulțumesc. A împânzit cartierul cu avertizări și interdicții și are grijă ca acestea să fie respectate: în fiecare dimineață pleacă în inspecție pentru a se asigura că nu s-a dat vreo spargere, că deșeurile sunt sortate corect, că nicio bicicletă n-a fost lăsată în locuri nepermise. Se ia la harță cu toți cei care încalcă regulile, vecinii nu prea îl înghit, iar cu singurul prieten s-a certat la cuțite după ce acesta și-a cumpărat un BMW – desigur, n-a fost asta singura lor nepotrivire în opinii.

14

Casa Heap – Edward Carey

„Casa Heap”, de Edward Carey

Polirom, 2016, 352 pag. | Traducere: Mihaela Ghiță

Titlu original: „Heap House”, 2013 | Țara: Marea Britanie

---

Deși nu va fi pe gustul tuturor, „Casa Heap” de Edward Carey a fost pentru mine o surpriză nemaipomenită: am descoperit nu doar o carte-obiect ilustrată într-un stil aparte, ci și o poveste savuroasă, cu mult umor negru, mister și răsturnări de situație, personaje bizare și o pronunțată nuanță fantastică. Ilustrațiile alb-negru ale lui Carey, destul de neliniștitoare și cu un vag iz macabru, completează povestea într-un mod foarte reușit. Spuneam și în jurnalul de lectură că romanul m-a cucerit de la primele pagini și l-am citit cu o plăcere imensă, regăsind ceva din fiorul simțit în copilărie, când devoram cărțile de aventuri.

Autorul ne poartă într-o Londră imaginară, tenebroasă și murdară, aparținând epocii victoriene, unde viața este sumbră și extrem de dură, mai ales pentru miile de copii orfani sau din familii sărace. Pe un substrat deloc vesel, Edward Carey construiește o poveste ciudată și plină de umor, care se continuă în următoarele volume ale „Trilogiei Iremonger”. Cartea mi-a amintit un pic de „Familia Addams”, fără ca cele două să semene neapărat, poate doar la nivelul senzației pe care o lasă – însă „Casa Heap” m-a absorbit mult mai mult și nici nu are acel absurd dus la extrem al pățaniilor familiei Addams.

6

Povestiri de pe Calea Moșilor – Adina Popescu

► „Povestiri de pe Calea Moșilor”, de Adina Popescu ◄

Ed. Casa de Pariuri Literare,  2014, 248 pag. | Țara: România

---

A trecut ceva vreme de când am terminat „Povestiri de pe Calea Moșilor”, însă prozele din acest volum și-au păstrat și acum aura de candoare, iar unele episoade mi-au rămas bine întipărite în memorie, căci Adina Popescu are un minunat talent de a povesti într-un stil simplu, natural și totodată savuros, transformând întâmplări oarecum banale în povești interesante și pline de haz. Sunt fragmente de copilărie – copilăria Adinei, deși nu pare să fie o carte autobiografică, ci mai degrabă o împletire de amintiri și ficțiune – care lasă senzația unui roman, căci povestirile sunt legate prin personaje și întâmplări care revin, dar mai cu seamă de un loc comun: Calea Moșilor și străzile dimprejur, un spațiu bine delimitat în care se învârte naratoarea, de la vârsta preșcolară până la finalul clasei a opta.

Am început cartea fără mari așteptări, dar scriitura Adinei Popescu m-a cucerit de la primele pagini cu verva, naturalețea și umorul ei, iar povestirile mi-au plăcut atât de mult, încât primul impuls a fost să le devorez pe loc – însă m-am abținut. Cu un efort de voință, am păstrat câte un capitol, maxim două pentru fiecare dimineață, astfel că, timp de o săptămână, ziua a început cu zâmbete, chicoteli și o ceașcă matinală de candoare. Îmi plac poveștile scrise din perspectiva unui copil, iar „Povestiri de pe Calea Moșilor” este o carte care binedispune și aduce la suprafață propriile pățanii și amintiri. Am lungit lectura cât de mult am putut, dar până la urmă n-am avut ce face, volumul s-a terminat, iar eu am simțit o undă de melancolie când am părăsit universul copilului ce se îndreaptă spre maturitate.

0

Republica - Bogdan Suceavă

Republica, de Bogdan Suceavă, Ed. Polirom, 2016, 322 pag. 

După Miruna, o poveste și Venea din timpul diez, m-am întrebat dacă Bogdan Suceavă va reuși să mă surprindă din nou, și iată că a făcut-o cu cel mai recent roman, Republica. Știam doar că are legătură cu Ion Luca Caragiale și cu revoluția de la Ploiești, din 8 august 1870, și, nu în ultimul rând, că este un... roman. Nu mică mi-a fost mirarea când, în primele pagini, am dat peste o listă de personaje, apoi peste niște scene de teatru! Știind că I.L. Caragiale este unul dintre personajele cărții, mi-am zis: în definitiv, ce formă putea fi mai potrivită decât cea a teatrului, în care a excelat dramaturgul român? Și totuși, n-a fost chiar așa.

12

Matei Vișniec, două piese de teatru

„Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” ● „Femeia-țintă și cei zece amanți”, de Matei Vișniec

Ed. Paralela 45, 2009, 176 pag. | Țara: România

---

Am citit destul de rar piese de teatru, cumva îmi lipsește reflexul de a pune pe lista de lecturi astfel de cărți, dar mi-am zis că în luna literaturii mioritice e musai să includ și acest gen literar – iar Matei Vișniec e un nume care contribuie la o imagine mai bună a României peste hotare, fiind un dramaturg foarte apreciat în Franța, unde s-a stabilit încă din 1987. Titlurile pieselor lui m-au atras întotdeauna ca un magnet (deși sunt destul de greu de ținut minte, trebuie să recunosc), pentru că mi s-au părut delicios de absurde și de inventive. Mă gândeam că și conținutul trebuie să fie pe măsura titlurilor, curiozitate exista – mai ales că nu văzusem nici punerile în scenă –, dar iată că abia acum am reușit să citesc ceva de Vișniec. A trebuit să împrumut cartea de la o prietenă, pentru că la editură nu se mai găsește niciun exemplar. 

Matei Vișniec vine des în România, își scrie romanele și poemele în limba maternă, dar, din câte am observat, este un scriitor neglijat de publicul român. Iată numai un exemplu, poate nu foarte concludent: pe pagina de Goodreads a acestei cărți îmi apare numai nota dată de prietena care mi-a împrumutat-o. În rest, recenzii și note mari de la cititori de limbă arabă (This guy is crazy, a mad genius writer, scrie un tip, în persană). Nu că eu aș fi mai brează, căci, după cum se vede, abia acum m-am învrednicit să citesc ceva de Vișniec, deși lecturasem mai demult câteva pagini din romanul „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”, care mi s-a părut foarte interesant și e musai să-l reiau. 

14

Frații Tapper în război - Geoff Rodkey

Într-o seară eram așa de obosită, încât am căutat prin bibliotecă cea mai simplă și mai ușoară carte pe care o puteam găsi - o operațiune care nu mi-a luat mult timp, căci colecția mea de cărți necomplicate este destul de mică. Frații Tapper în război de Geoff Rodkey mi s-a părut perfectă pentru circumstanțele în care mă găseam (în plus, eram curioasă ce cărți publică proaspăt relansata Editură Nemi, de care se ocupă Laura Câlțea), așa că m-am îndreptat mulțumită spre fotoliul de citit și am început lectura. Și, ce să vezi, povestea fraților Tapper m-a relaxat și m-a înveselit, ba chiar am întins mâna după pix să iau câteva notițe, ceea ce mi se întâmplă destul de rar la cărțile pentru copii. După cum am aflat de pe ultima copertă, este o lectură potrivită de la vârsta de opt ani în sus (limita superioară nespecificată - totul depinde de doza de infantilism pe care o păstrează fiecare).

2

Pisica pierdută - Caroline Paul, Wendy MacNaughton

Oare ce-ți trece prin minte când pisica ta cea dragă, plecată în peregrinări prin cartier, nu se mai întoarce acasă? Eu una n-am nici cea mai vagă idee, pentru că n-am avut niciodată pisică mai mult de două-trei luni, însă cartea aceasta simpatică mi-a dat ocazia să arunc o privire în mintea (un pic dusă?) a unei posesoare de pisici, pe numele ei Caroline Paul, al cărei motan a dispărut fără urmă timp de câteva săptămâni. 

Pisica pierdută este o poveste adevărată - despre iubire, disperare și tehnologie GPS -, scrisă cu mult umor și sinceritate și ilustrată de Wendy MacNaughton, partenera de viață a scriitoarei Caroline Paul (ahem, sper că nu aveți prejudecăți în acest sens, mai ales că această carte nu este despre relația lor). Înainte de toate, este o carte pentru cei care înțeleg care-i treaba cu pisicile și iubesc aceste feline aparent domesticite, pentru cei care le dau o importanță mai mare decât cred alții că ar fi cazul, dar sunt totodată în stare să glumească pe seama propriillor obsesii, tipicării și exagerări pe teme pisicești. În ce-i privește pe ceilalți cititori, Pisica pierdută nu trebuie luată prea în serios, altfel vor rămâne cu impresia că iubitorii de pisici sunt niște țăcăniți care au nevoie urgentă de consiliere psihologică. Dar dacă nu cumva terapia o reprezintă chiar pisicile?

8

Nici o veste de la Gurb - Eduardo Mendoza

Credeam că Eduardo Mendoza este un scriitor mai „serios” (știam doar de al său Mauricio sau alegerile locale), dar se pare că autorul are destule cărți umoristice, dintre care cel puțin trei au fost traduse și la noi. Nici o veste de la Gurb este o parodie a romanelor SF și o satiră amuzantă a societății barceloneze, în care autorul ia peste picior o sumedenie de aspecte umane și sociale, ascunzându-se sub identitatea unor extraterești cam ignoranți. Este un mic roman hazliu, se citește repede și garantează măcar niște chicoteli. Nu a fost, însă, atât de amuzant pe cât mă așteptam inițial, căci zâmbetele au alternat cu câteva momente de plictiseală. 

Mă gândesc că un cititor spaniol va gusta mult mai mult această carte, pentru că face referire la o sumedenie de probleme și realități cu care se confruntă un locuitor al Barcelonei. Sunt, însă, și destule observații cu caracter general, care se aplică inclusiv orașului nostru dâmbovițean: gropile săpate de diverse companii, construcțiile neterminate, mijloacele de transport care se întrec între ele în încetineală, apartamentele meschine și costisitoare sau mașinile de gunoi care fac un zgomot infernal.

2

Zazie în metrou - Raymond Queneau

Nu știu când s-a terminat acest roman hilar și bizar, pentru că m-am trezit deodată la final și m-am simțit cumva părăsită, lipsită așa, dintr-o dată, de compania gălăgioasă și teribil de amuzantă a personajelor, care alcătuiesc un fel de circ de mahala pariziană cu un repertoriu generos de glume proaste, cuvinte greșite și emanații filozofice. Zazie în metrou este o minunăție - scrisă parcă la mișto de eruditul Raymond Queneau, aduce a exercițiu lingvistic făcut în glumă (din categoria „să vedem până unde putem merge”), din simpla plăcere de a lua peste picior limba corectă și scorțoasă, manierele rigide și afectate, dar și spoiala de oraș cultural a Parisulului. Scriitorul ne introduce direct în atmosfera colocvială a romanului prin cuvântul de început, Dundeputeașa (în franceză este "Doukipudonktan", adică "D'où qu'ils puent donc tant?"), iar acesta este doar un exemplu al limbajului colorat și savuros cu care Raymond Queneau își delectează cititorii.

13

The Uncommon Reader (Alteța Sa cititoare) - Alan Bennett

The Uncommon Reader (publicată și la noi cu titlul Alteța Sa cititoare) este o cărțulie extrem de simpatică, o declarație de dragoste făcută lecturii și o analiză amuzantă a acestei pasiuni care schimbă oamenii și percepția lor asupra lumii. Într-un exercițiu de imaginație plin de umor, Alan Bennett născocește o poveste despre cum septuagenara Regină a Marii Britanii este prinsă în mrejele literaturii. Nu că înainte nu ar fi citit, însă până atunci o făcuse imparțial și detașat, căci o persoană de statului ei nu își putea permite să aibă hobby-uri și preferințe. 

Într-o zi, Regina descoperă o bibliotecă itinerantă și împrumută o carte de Ivy Compton-Burnett, mai mult de complezență. Romanul i se pare cam arid, dar mai împrumută unul, The Pursuit of Love a lui Nancy Mitford. Ei, și prin intermediul acestei cărți întrezărește plăcerile lecturii, ceva ce nu mai trăise niciodată până atunci. Dacă ar fi dat peste o altă carte nesatisfăcătoare, cariera ei de cititor novice s-ar fi încheiat rapid, dar așa, ea continuă să citească și o face peste tot, inclusiv în convoiul oficial, unde își perfecționează tehnica de a flutura din mână în timp ce ochii devorează cartea ținută sub nivelul geamului.

6

Sînt o babă comunistă! - Dan Lungu

Sînt o babă comunistă! nu este nici pe departe o carte profundă, serioasă, nu promite noutăți, revelații sau schimbări de opinie. Dar este, cu siguranță, o carte foarte amuzantă, chiar și în adevărurile triste pe care le conține. O carte care m-a cucerit încă de la primele paragrafe și de care nu aș fi vrut să mă mai despart. În ceea ce mă privește, gust din plin stilul scriitoricesc al lui Dan Lungu; îl apreciez pentru că nu recurge la un umor răsuflat, previzibil, și nici la unul vulgar.

Prin amintirile Emiliei Apostoae, baba comunistă a lui Dan Lungu, ne întoarcem într-o lume în care abonamentul la Scînteia era obligatoriu, angajații strecurau băutură la locul de muncă în sticlele de compot, șoferii cisternelor cu lapte găseau modalități ingenioase de a scoate untul din lapte, iar profesorii se purtau frumos cu elevii din familiile „sănătoase”, pentru că nu se știa niciodată în ce posturi importante ar putea ajunge aceștia.

Mi-a plăcut perspectiva din care este scris acest roman; am avut ocazia să privesc prin prisma nenumăraților bătrâni care se plâng că „Sub comunism era mai bine!” și să aflu una dintre poveștile - nu departe de adevăr - din spatele acestui regret. Sînt o babă comunistă! va rămâne un fel de mărturie, în cheie tragicomică, a unor generații care se vor stinge peste câteva decenii, luând cu ei poveștile, motivele și regretul.

Pentru cei mai mulți, comunismul a fost o bucată de viață lipsită de culoare, fericire și libertate; în schimb, pentru Emilia Apostoae a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții ei. Ambițioasă, și-a realizat visul de a pleca de la țară, unde viitorul îi promitea doar o producție constantă de tezic - adică turte de bălegar. A avut șansa să lucreze pentru Export, ceea ce i-a adus, indirect, o viață îndestulată. După căderea comunismului, în 1989, viața ei a luat o turnură din ce în ce mai nefericită. Într-o discuție cu fata ei, ajunsă în Canada, îi demontează toate argumentele pe care aceasta le aduce în favoarea democrației:

- Dar libertatea, mamă? Asta nu se compară cu nimic. Atunci ne era frică și de umbra noastră... Faptul că acum poți să spui ce vrei și să scrii ce vrei, să cășlătorești şi să strigi "Jos guvernul!"...

- Ştii ce, călătoresc tot îmbogățiții, cei care au furat ce-am muncit noi. Cît de strigat, acum strigi pînă nu mai poți, că oricum nu te ascultă nimeni... Dacă ar fi după mine, eu și mîine aș vrea să se întoarcă comunismul.

Romanul este structurat pe trei planuri temporale, prezentate amestecat: copilăria la țară, condimentată de câteva vizite la oraș, viața la serviciu în timpul comunismului, precum și viața de pensionar în democrație. Însă nu voi intra în detalii, pentru a nu vă strica plăcerea de a descoperi singuri motivele pentru care Emilia regretă comunismul. La final, veți înțelege, poate, povestea unuia dintre numeroșii bătrâni cârcotași și veșnic nemulțumiți, care privesc cu melancolie și regret după acele vremuri care, altora, le-au adus atâtea suferințe și lipsuri, ba poate chiar şi moartea. Percepția acestor melancolici poate părea una îngustă, ignorantă şi egoistă, dar, cu toate acestea, este o realitate nu mai puțin valabilă, chiar dacă este negată de experiența celorlalți. 

Cartea este presărată cu anecdote despre Ceașcă (nea Nicu) şi Leana, povestite cu umor de un coleg șugubăț al Emiliei, anecdote care circulau underground în timpul comunismului. Unor cititori li s-a părut inoportună întreruperea narațiunii pentru a face loc acestor viniete, dar mie mi-au plăcut, poate și pentru că nu le cunoșteam în detaliu. Per total, nu am simțit nevoia să fiu prea critică cu acest roman - plăcerea cu care l-am citit a fost îndeajuns de mare pentru a-i trece cu vederea eventualele neajunsuri.

Bietul Nicolae Ceaușescu! În vizitele lui prin țară i se prezenta, aproape întotdeauna, o realitate falsificată. Oricât de absurde ar părea evenimentele prezentate în roman - ca, de exemplu, vopsirea brazilor pentru a căpăta o nuanță mai puternică, sau înlocuirea porumbului anemic cu exemplare viguroase la marginea vizibilă a lanurilor - ele nu forțează prea mult limita credibilului. Țelurile comunismului trebuiau îndeplinite chiar și prin intermediul unor iluzii. Este o simbioză artificială, dar asumată, între absurd și real, un hibrid straniu, dar funcțional; este, până la urmă, o formă de supraviețuire tipic românească (şi nu numai), o existență adaptată unui regim totalitar care pierduse contactul cu realitatea.

Mi-am amintit cu această ocazie de romanul lui Ma Jian, Tăiţei chinezeşti, unde l-am regăsit pe Nicolae Ceaușescu într-o situație similară, traversând un oraș din China și admirând - în goana mașinii, e drept - casele arătoase de pe bulevardele principale, fără să știe că fațadele somptuoase erau, de fapt, placaje pictate, în spatele cărora se ascundeau adevăratele și mult prea banalele clădiri.

M-am regăsit în acest roman în câteva detalii tragicomice pe care le-am trăit şi eu în anii petrecuți sub comunism, deși eram prea mică pentru a înțelege cu adevărat realitatea din jur. Mi-am adus aminte de pozele cu actori care se vindeau la chioșcul de ziare, pe care le cumpăram și eu, avidă de chipuri dintr-o altă lume. Mi-am reamintit gustul fad, diluat al laptelui, care, în lungul său traseu spre magazine, devenea mai mult apă decât lapte. Mă întreb dacă părinții au păstrat geamul tricolor care se punea în fața televizorului alb-negru, colorat în albastru în partea de sus (pentru cer), în verde în partea de jos (pentru iarbă) și în galben la mijloc pentru... ei, pentru toate celelalte. 

În ciuda notei de umor, citind romanul lui Dan Lungu mi-am dat seama că eu nu cunosc, de fapt, viața părinților mei din timpul comunismului. Până la mine au ajuns doar frânturi, însă îmi lipsește povestea pe de-a-ntregul. Deunăzi, mă plângeam unui prieten de faptul că părinții mei nu mă cunosc cu adevărat. Dar abia acum, într-un târziu, mi-am dat seama că nici eu nu îi cunosc pe ei. Nu știu greutățile cu care s-au confruntat, dacă au fost urmăriți și persecutați, dacă au suferit. Vreau să aflu răspunsul la aceste întrebări și să acopăr, cumva, golul imens care s-a creat între generațiile noastre. Iată cum literatura poate schimba, uneori, viața unui om.

P.S.: Pentru cei care au văzut filmul Amintiri din epoca de aur și le-a plăcut, romanul lui Dan Lungu promite o experiență similară. Probabil toată lumea știe deja că, în 2013, a fost realizat și un film după acest roman.

Editura: Polirom, 2013

Număr de pagini: 240

2