Plopii din Berlin - Anne B. Ragde

vineri, 10 aprilie 2015



După ce am terminat romanul Plopii din Berlin, lucrurile au început să meargă prost: mi-am vărsat cafeaua pe laptop și câteva taste au decedat, mi-am scăpat sandvișul pe jos, noua tastatură pe USB mi-a scos peri albi, timpul s-a topit ca prin farmec, iar eu m-am aflat în pragul unei căderi nervoase. Totuși, mi-am propus să nu disper, căci romanul norvegienei Anne B. Ragde mi-a lăsat în suflet o undă de optimism: oricât de prost ar merge lucrurile, trebuie să mă gândesc că, la un moment dat, vor merge mai bine. Asta încearcă să ne transmită scriitoarea prin povestea familiei Neshov, în care viețile personajelor par cu desăvârșire ratate. Dar care este măsura fericirii sau a ratării? Fericirea poate fi perfecțiunea unei miniaturi Swarovski, sau liniștea unei biserici pustii cu voci ancestrale închise în pereți, sau pielea caldă și roz a unui purceluș nou-născut de la fermă. Sau faptul că eu scriu acum despre o carte care mi-a plăcut mult, uitând de micile șicane din ultima vreme.

La început, lectura a mers un pic mai greu, dar apoi nu m-am mai putut opri din citit. Plopii din Berlin este un roman care curge ușor, cu o scriitură simplă și lipsită de înflorituri (până și descrierile naturii din nordul Norvegiei sunt ușoare și discrete precum o adiere plăcută de vânt), dar cu o atentă aplecare spre studiul caracterelor umane și al relațiilor dintre oameni - cu precădere, cele dintre membrii unei familii. Primele capitole reiau aceleași zile dinaintea Crăciunului din patru puncte de vedere diferite - durează un pic, așadar, până ne familiarizăm cu cele patru personaje principale de pe scena familiei Neshov: frații Tor, Margido și Erlend, precum și Torunnn, fiica unuia dintre ei, care nu și-a cunoscut niciodată unchii sau bunica, iar pe tată abia dacă l-a întâlnit de câteva ori. Toate firele narative converg spre incidentul care-i reunește pe acești oameni deveniți, în timp, niște străini: Anna Neshov, mama celor trei frați, suferă un atac cerebral care o aduce la un pas de moarte. Gândurile, problemele și alegerile celor patru sunt urmărite alternativ, construind, bucată cu bucată, un tablou aproape complet al vieții familiei Neshov. Aproape complet, pentru că lipsesc două perspective care, spre final, se vor dovedi esențiale: a Annei și a soțului ei.

Tor, fratele cel mare, a rămas alături de mamă la fermă și se ocupă cu creșterea porcilor; un om singuratic, care muncește din greu și totuși se zbate în sărăcie, el găsește mulțumire și o bucurie simplă în apropierea de aceste animale inteligente și în discuțiile cu mama la masa din bucătărie. Margido, fratele mijlociu, nu a mai trecut pe la ferma familiei de șapte ani, după o ceartă cruntă cu mama; el are o firmă de pompe funebre și împrăștie compasiune din politețe; un creștin a cărui credință a dispărut, Margido evită femeile (mai ales văduvele care-l urmăresc insistent) și visează doar la un apartament spațios cu saună. Erlend, fratele cel mic, a plecat de acasă în urmă cu douăzeci de ani, stabilindu-se în Copenhaga, unde lucrează ca decorator de vitrine; el trăiește într-un apartament luxos împreună cu iubitul său, Krumme, și îngrijește cu devotament colecția scumpă de figurine Swarovski. Cu toate că relațiile dintre frați sunt distante, iar Margido și Erlend nu au mai vorbit cu mama lor de ani buni, o legătură invizibilă, mult mai adâncă, îi aduce pe toți în jurul femeii muribunde.

La prima vedere, familia Neshov pare o adunătură de oameni stranii, cu vieți și preocupări destul de atipice - însă, la o adică, nu este nimic neobișnuit în a fi porcar, homosexual sau antreprenor de pompe funebre. Ciudată este, în schimb, înstrăinarea lor: fiecare trăiește pentru sine, rupt de problemele celorlalți, ca și cum legătura de sânge nu este de ajuns pentru a-i apropia; este un contrast izbitor între cumpătarea fermierului Tor, care trăiește aproape în sărăcie, și extravaganța mondenului Erlend, căruia iubitul îi îndeplinește toate capriciile. Colecția bizară este completată de tatăl nespălat și taciturn, pe care atât soția, cât și fiii îl disprețuiesc și îl tratează ca pe un gunoi; tatăl este o prezență incomodă, chiar dacă a făcut întotdeauna ce i s-a cerut fără să crâcnească. Mai greu de întâlnit o asemenea familie dezintegrată, în care legăturile afective se destramă brusc și, aparent, iremediabil, iar Anna Neshov, veriga care i-ar fi putut uni pe toți, apare drept o fire aprigă, strictă și intolerantă, ba chiar tiranică, o femeie care, pe deasupra, ascunde câteva secrete scandaloase. 

Ei nu erau o familie în care să cumperi daruri de Crăciun pentru ceilalți, iar ferma Neshov nu era nici pe departe un loc în care ți-ai dori să trăiești. (pag. 164)

Anna Neshov, pe care nu reușim să o cunoaștem cu adevărat, este personajul pasiv al romanului, lipsit de o voce proprie, dar prezent în gândurile și amintirile celorlalți. Văzută prin ochii fiilor săi și ai iubitei din tinerețe a unuia dintre ei, personalitatea Annei rămâne incertă, construită doar din fragmente subiective și incomplete. Potențiala noră o percepe ca pe o scorpie, fiul homosexual se lovește de lipsa ei de toleranță, Margido îi reproșează anii pierduți într-o credință deșartă, iar singurul care o respectă, aproape cu venerație, este Tor. [spoiler] Ne dăm seama, totuși, că ceea ce simte Tor pentru mama lui nu este iubire, ci mai degrabă dependență. După moartea ei, el îndrăznește, cu o bucurie vinovată, să facă unele excese pe care mama le-a condamnat întotdeauna cu asprime. [spoiler]

Ultimul lucru pe care l-a văzut când a plecat de acasă a fost spatele ei. Stătea în picioare la bucătărie și turna supă în niște cutii de lapte din carton pe care le îngheța apoi în congelator. Ce dracu, nici măcar nu s-a întors să-i răspundă când el îi spusese adio. Era supărată că pleacă, tot supărată ar fi fost și dacă ar fi rămas. Fiul ei cel mic, mezinul familiei Neshov, era poponar, o rușine mai mare nici că s-a pomenit. (pag. 142)

Cartea nu este un thriller (cum ați putea înțelege de pe coperta patru), dar un ușor mister plutește peste povestea familiei Neshov, iar răsturnarea de situație de la final poate lua prin surprindere un cititor mai puțin atent. Cum am început, destul de devreme, să îmi pun întrebări asupra situației ingrate a capului familiei, urât și disprețuit de toți, am intuit o parte din secretul Annei. Cealaltă parte a fost, însă, o surpriză - iar volumul al doilea din trilogia familiei Neshov va aprofunda, sper eu, noua situație creată la finalul acestei cărți. Nu vă speriați, însă: Plopii din Berlin funcționează foarte bine ca o poveste de sine stătătoare, fără a ne lăsa în suspans și plini de frustrare că nu avem acces la următorul volum. Aș vrea să citesc și a doua carte, despre care mulți cititori de pe Goodreads spun că este și mai sumbră decât prima. Aici este vorba, însă, și de percepție: aparent deprimantă, povestea familiei Neshov a fost salvată de un umor subtil și de câteva momente eliberatoare, când optimismul izbucnește cu forță (curățenia la fermă, bărbierirea tatălui, sosirea lui Krumme). Eu nu am resimțit-o ca pe o carte tristă și apăsătoare, dar, cine știe, poate că m-am călit deja cu alte romane mai întunecate. 

Mi-a plăcut faptul că Anne B. Ragde prezintă viețile așa cum sunt, fără a ocoli latura murdară și scabroasă a existenței umane. Moartea, neputința, boala, mizeria sunt prezentate direct, aproape provocator, dar scriitoarea nu își manipulează cititorul prin situații mai dramatice decât e cazul; cu câteva excepții, poveștile personajelor mi s-au părut credibile și bine ancorate în realitatea lipsită de farduri. Romanul are și o latură practică: am învățat o mulțime de lucruri interesante despre creșterea porcilor, dresajul câinilor, decorarea unei vitrine, pregătirea unui cadavru pentru înmormântare, norvegienii care se mândresc cu cumpătarea lor, băutura gløgg populară în țările nordice, asemănătoare vinului fiert de la noi.


[Norvegienii] stau și se holbează la sărăcia altora și se bucură de înfumurata lor cumpătare, sunt stânjeniți dacă cineva râde în hohote, se simt rușinați dacă mănâncă bine sau dacă își permit puțin belșug și fericire. (pag. 54)

***

Ce mi-a plăcut: Subiectele abordate de autoare, personajele pe care le creează, lucrurile interesante pe care le-am învățat din acest roman; ușorul mister care m-a făcut să citesc cartea pe nerăsuflate. Cum spuneam mai sus, mi-a plăcut și faptul că Anne B. Ragde nu ocolește aspectele neplăcute ale vieții, ci le prezintă direct, cu sinceritate. Deși povestea familiei Neshov este, în esență, una dramatică, acest dramatism nu mi s-a părut forțat (cu mici excepții), iar umorul și optimismul subtil îndulcesc latura sumbră a poveștii.

Ce nu mi-a plăcut: Turnura spre literatura comercială pe care o ia, uneori, povestea, cu precădere în părțile care-l urmăresc pe Erlend și în cele de după reunirea membrilor familiei. Sunt și câteva momente mai greu de crezut sau cu tentă hollywoodiană (faptul că Margido nu a avut de-a face cu femeile sau că nu le-a spus celorlalți adevărul despre tatăl lor, Erlend și Torunn care se mobilizează pentru a schimba ceva la fermă, sosirea lui Krumme). 


Editura: Univers, 2015
Număr de pagini: 288
Traducere din limba norvegiană: Aurora Kanbar și Erling Schøller
Titlu original: Berlinerpoplene, 2004


23 de comentarii

  1. m-am tot intrebat, de cind am vazut ca o citesti, unde am auzit de ea, ca stiam titlul in engleza. Tot nu mi-am amintit. Acum ca am citit recenzia, am pus-o direct pe lista de "to read". Trebuie sa vad ce legatura e intre Norvegia, Copenhaga si plopii din Berlin.

    Si sigur nu pot sa nu ma amuz de salata de citrice pe care o citesti acum. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Abia după ce am văzut pozele copertelor una lângă alta am realizat și eu că ambele titluri au temă citrică. Nu știu cum am reușit, dar n-a fost premeditată chestia asta. :))

      Ei, tare mă bucur că ai pus romanul pe lista ta de lecturi. N-am zis nimic despre titlu pentru că m-am gândit că cei care citesc cartea află singuri care e legătura dintre plopii din Berlin și Norvegia. Dar puteam să fac o paralelă între plopi și povestea familiei, hmm...
      Poate știi titlul în engleză din poza pe care am pus-o mai demult la episodul despre vizita lui Declan. El mi-a adus cartea lui Anne B. Ragde în engleză. Uite aici: http://lecturile-emei.blogspot.ro/2014/10/viata-mea-printre-carti-iv.html

      Ștergere
  2. Initial am crezut ca este vorba de Singur in Berlin a lui Hans Fallada. Asta pentru ca si coperta foloseste culori asemanatoare + treaba cu Berlinul.
    Dar, 'ca-ti-as, e vorba tot de familii "model"?! Decoct de flori de tragedie! Nota de optimism e luata pe Do de jos.
    In problema cu cafeaua ai dreptate. Se intampla multora sa-si serveasca butoanele tastaturii cu cafea. E o chestie de politete. Asa fac oamenii buni. Dar nerecunostinta butoanelooor....pfff....s-a intrecut masura! Sa vina caderea nervoasa! Ai motive, ai dovezi, probe, cazul e unul cu greutate. :) Eu folosesc tastaturi externe, tocmai pentru a evita sa ma lovesc de nerecunostinta butoanelor. Sunt facute in China. Acolo sunt alte traditii, nu se multumeste cand esti servit cu cafea. Secolul XXI, ca vitezele la bicicleta. Viata e dura!
    Be happy! Life's beautiful!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am pe listă și Singur în Berlin, dar nu știu când mai ajung și la cartea asta. Oricum, cele două romane par total diferite.
      Între timp m-am mai obișnuit cu tastatura externă, bine că măcar laptop-ul mai funcționează. Se putea și mai rău. Am zile când vărs băuturile și scap mâncarea pe jos în lanț. Nu știu ce se întâmplă exact atunci, parcă un spirit malițios se amuză pe seama mea.

      Ștergere
    2. Singur in Berlin are multe linii/idei sublime si oarecum tainuite de un cititor superficial. Chiar daca pare o carte rece in esenta de trei ori concentrata totusi ascunde caldura.
      Problema la multi traducatori e ca in ciuda faptului ca sunt meseriasi pe limba tradusa totusi nu sunt atat de tari si pe limba romana. Nu toti reusesc transplantul de limba.

      Trebuie sa te sperie doar oamenii care nu gresesc niciodata pentru ca acele spirite nu deranjeaza decat oamenii ce lupta sa-si pastreze omenia. E bine sa ripostezi si tu chiar daca lupta pare inegala de la materie la ceva foarte subtire, totusi nu e imaterial. Da, asa e, se putea si mai rau. :)

      Ștergere
    3. Cat despre roman, ce sa zic? Autoarea pare ca si-a pierdut delicatetea, feminitatea. De ce simte nevoia sa se manifeste cu voce groasa?
      Daca asta e familia lui 2015, atunci prefer sa ma intorc pe la 1800 prin campiile Provenceului.
      Da, Singur in Berlin si Plopii sunt doua carti total diferite.

      Ștergere
    4. Poate autoarea este lesbiană, mai știi? Eu am o presimțire că așa este. În felul acesta, se poate explica de ce vocea masculină prevalează. Chiar dacă nu aceasta este explicația, e de apreciat că vocea ei s-a mulat pe mai multe personalități, toate diferite. Dar nu încerc să te conving de nimic. :)
      Sper să citesc și eu, la un moment dat, Singur în Berlin.

      Ștergere
    5. Prefer totusi femeia cu voce subtire, feminitate si delicatete pura. Merg pe varianta clasica, zero modernizari si fara retusuri estetice. Asa am invatat de la tata si asa am vazut la mama. Nowadays se merge pe femeia reconditionata pe baza de silicon sau mai nou cu voce groasa. Poa' sa se muleze pe ce personalitati vrea ea, tot nashpa se cheama. N-are decat sa scrie si carti in sindrom discordant, pentru ca armonia si sublimul se nasc doar din mama si tata de 7523 de ani de la facerea lumii. Genial inseamna peste normalitate, nu in locul normalitatii.

      Ștergere
  3. Imi place ca ai inceput sa introduci in scrierile tale despre carti si chestii personale, facand astfel lecturarea blogului mult mai placuta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gabriel, mai am și alte recenzii vechi cu pasaje personale, probabil că nu le-ai citit. Satantango și Frumoasele adormite sunt două dintre ele.

      Ștergere
  4. Mi-ai trezit interesul, o trec pe lista! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ți-am trezit interesul, sunt curioasă cum ți se va părea romanul. :)

      Ștergere
  5. Mi-e dor de carti ca Vraciul de Tadeusz Dolega-Mostowicz sau Doctor Jivago a lui Pasternak sau Constantin Virgil Gheorghiu sau de toti cei ce au avut chemare reala la condei, U know?
    Ieri a murit si Gunter Grass. Probabil "sufocat" de "talentele" secolului si marginalizat de partidul mondial al diletantilor.
    Nowadays daca cineva descopera ca stie sa sugrume un pix intre falange, hop, isi da seama ca are "chemare" sa scrie si o carte. Na belea!
    De unde boala le vine acest curaj fara acoperire?!
    ‎Nu inteleg ratiunea care ii inboldeste.
    Nu stiu daca parerea lor despre sine da bice pixului pe foaie sau ei mizeaza pe epidemia de prostie planetara.‎ Ei reformeaza scara valorilor. 
    Exemplu:
    E primavara. Eu daca ma uit la un cires salbatic inflorit vad un cires salbatic inflorit sau macar un pom inflorit. Daca intrebi un tanar iti va raspunde ca el vede ceva in forma de racheta. Un soi de asemanare cu ceva din filmul Apollo 13 sau Avatar. Iar daca intrebi cu pusti ce vede el cand priveste la acel pom inflorit iti va raspunde ca vede un pistol, o arma de foc, o bomba sau organe de reproducere. Fiecare vede in functie de valorile cu care opereaza.
    Iar eu cand rasfoiesc o carte proasta, e clar ca nu vad un pom inflorit.
    Am sarit si peste Plopii din Berlin. 
    Nu imi pare rau de banii dati pe ea, ci de faptul ca in cautarea noastra de a gasi carte "de casa", gasim doar produse cu arome identic (!) naturale.
    Mergem inainte!
    Neeeext!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să înțeleg că ai răsfoit ”Plopii din Berlin” și nu ți-a plăcut? Depinde și ce cauți tu într-o carte, pentru că aceasta nu este vreo capodoperă a literaturii, ci o lectură relativ simplă și ușoară, dar în niciun caz una proastă - după părerea mea. Un prieten care citește literatură serioasă i-a dat cinci stele, însă el a fost subiectiv, pentru că a citit-o într-un moment dificil al vieții. Eu i-am găsit unele puncte mai slabe și pasaje care mi s-au părut mai comerciale, dar, per total, a fost o lectură pe gustul meu. Gustul meu este, însă, o noțiune destul de extinsă, pentru că citesc împrăștiat, îmi plac mai multe genuri literare și mai multe tipuri de povești.
      Cel mai sigur e să te reîntorci la clasici, acolo nu prea ai cum să dai greș. Dar și în cazul cărților „de căpătâi” gusturile sunt împărțite, așa că ce să mai zic de cele care nu și-au câștigat încă un renume...

      Ștergere
    2. Am văzut abia după ce am publicat comentariul - am ținut pagina deschisă pentru a răspunde și nu am observat că ai mai scris ceva. :)

      Ștergere
  6. Zilele trecute am dat cu ochii de ea in Carturesti. Am zis sa arunc o privire prin recenzii mai intai, iar coincidenta face ca am dat azi de review-ul tau. Astept cu nerabdare sa mai dau o fuga pe acolo, pentru ca tare mult vreau sa o citesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ari, mulțumesc pentru vizită! Mă bucur că ceea ce am scris despre carte te-a convins să o citești. Sper să fie pe gustul tău. :)

      Ștergere
  7. Am cumparat azi cartea. Mi s-a parut interesanta din ce ai zis tu. Dar a luat-o nevasta'mea s-o citeasca ea. Tot e bine si asa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, sper să ajungă și la tine după ce o citește nevasta. Și sper să vă placă amândurora. :)

      Ștergere
    2. N-a mai citit-o niciunul dintre noi până la urmă. Zace într-o noptieră, nici măcar în bibliotecă nu a ajuns. Te cuprinde mila.

      Ștergere
    3. Hai, măi, nici nevasta n-a citit-o... Bine măcar că ți-ai adus aminte de carte, poate va avea o soartă mai bună în curând. :))

      Ștergere

Un produs Blogger.