Viața mea printre cărți XIX (Ce-am făcut când n-am scris pe blog)

Această postare începe cu mulțumiri îndreptate spre Alina, prietena mea din copilărie care m-a sprijinit întotdeauna, spre Andreea, care m-a certat că nu mă apuc să scriu proză, spre Lupul de Zăpadă, care mi-a trimis mesaje cu aceleași îndemnuri și spre toți cei care m-au încurajat de-a lungul timpului să o iau pe cărarea ficțiunii. Le mulțumesc pentru încredere, chiar dacă încurajările lor n-au avut asupra mea niciun efect. 😅

Eu trebuie să văd ca să cred, dar nici nu m-apuc să produc, ca să am ce vedea. Fiindcă nu m-a dotat natura cu un ego ușor de gâdilat și nici cu prea multă ambiție, am trăit până acum trei-patru luni cu îndoiala că aș putea scrie o povestire cât de cât interesantă sau originală. Mantra mea a fost următoarea: e atâta proză bună pe lume, încât n-am nicio șansă să mă ridic la nivelul unor scriitori mari; și decât să scriu ceva banal și să îngroș grămada de maculatură, mai bine mă abțin. Dar iată că între timp mi s-a schimbat percepția vizavi de motivele pentru care merită totuși să scriu, chiar dacă n-o voi face niciodată la un nivel prea înalt.

În octombrie m-am înscris la cursul lui Florin Iaru, în varianta on-line (fără Marius Chivu, dar având-o ca invitată pe traducătoarea Manuela Klenke). M-a împins de la spate teama de stările semi-depresive care aveau să apară într-o iarnă petrecută în izolare. Voiam să-mi țin mintea ocupată și totodată să mă lămuresc dacă sunt în stare nu doar să scriu, ci și să-mi imaginez o poveste care n-are neapărat legătură cu realitatea. Pentru preselecție a trebuit să trimit o povestire și, fiindcă n-am avut de ales, am terminat prima proză din viața mea de adult. Până atunci, abandonasem toate textele începute, fiindcă mi se părea dificil să scriu coerent și cu economie de cuvinte, să emoționez fără să folosesc un limbaj lacrimogen, să arăt în loc să explic etc. etc.

13

Viața mea printre cărți XVIII (Dunăre, căței, Luna mioritică)

Pe pontonul de la Dunăre, la apus. E cazul să menționez că din aprilie
îmi tund singură părul, iar uneori se nimerește să arate decent. 😃

Ca de fiecare dată când îmi fac planuri solemne, la final mă apucă râsul: august ar fi trebuit să fie despre literatura autohtonă, cu minim cinci lecturi din autorii români și câteva cronici pe blog, dar iată că luna s-a încheiat și eu am reușit să citesc doar trei cărți. E drept că „Dimineață pierdută” a durat o veșnicie, că mi-am ocupat timpul și cu grupul dedicat Lunii mioritice, că am fost într-o scurtă vacanță la Dunăre și ne-am întors de acolo cu doi căței, dar parcă tot nu-nțeleg unde au zburat zilele. Ori îmi propun eu să fac prea multe, ori mă moșmondesc și mă pierd în detalii neesențiale – un motiv trebuie să existe. Observ însă că ziua s-a lungit ca prin farmec de când am adus cățeii: acum mă trezesc înainte de 7:30 și o oră în plus dimineața îmi dă senzația că am mai mult timp la dispoziție.

Mai jos sunt cărțile pe care am reușit să le citesc în Luna literaturii mioritice (plus încă două începute: „Miere” și „Cei trei măgăruși și cartea fermecată”), deși pornisem cu planuri mult mai mari. Partea bună e că n-am călcat strâmb și am stat departe de autorii străini: m-am lămurit că provocarea asta chiar îmi e de ajutor, de-acum înainte sper să mă țin de ea în fiecare an. Recunosc, am nevoie de un impuls suplimentar pentru a mă îndrepta spre literatura autohtonă, altfel am tendința să aleg cărțile străine, care-mi ocupă cea mai mare parte din bibliotecă și par mult mai atrăgătoare și doldora de promisiuni. 

Cele trei din stânga sunt citite, cele două din dreapta - începute.

17

Viața mea printre cărți XVII (Alma Vii, cluburi de lectură)

Pe dealul din spatele șurei, unde se deschide o panoramă superbă asupra bisericii fortificate.
Sunt multe locuri faine de citit pe domeniul întins al pensiunii din Alma Vii,
unde e suficient spațiu chiar și pentru a sta singur-cuc, dacă asta ți-e vrerea. 

Am impresia că nu v-am povestit până acum de satul Alma Vii și de tabăra literară „Locuiește în poveste”, organizată de Editura Arthur, unde participă gratuit copii de toate vârstele, selectați în urma unui concurs de creație. În mintea mea, cele două – locul și evenimentul – sunt strâns legate, căci eu am ajuns prima dată în tabără în 2018, pe post de fotograf și cameraman, pentru a documenta atelierele de scriere și de ilustrație, iar printr-o coincidență fericită, în acel an tabăra a poposit pentru întâia oară la Alma Vii, un sat săsesc aflat în apropiere de Mediaș, în afara rutei turistice, unde ai impresia că nu se întâmplă nimic, niciodată. Doar liniște și mult verde, cântec de păsări, puține mașini și senzația că toată lumea a dispărut, mai ales că semnalul la telefon e ca fata morgana – degeaba îl vânezi pe ulițele prăfoase, căci va rămâne de fiecare dată inaccesibil.

Cred că am ezitat să scriu despre Alma Vii fiindcă într-un colț al minții mi-am dorit ca locul ăsta să rămână întotdeauna așa cum l-am cunoscut, nedescoperit de turiști și ignorat de rețelele de telefonie mobilă, fără muzică zgomotoasă în curți și fără trafic, căci drumul asfaltat se termină acolo, iar dincolo de el se întind numai dealuri domoale și, ceva mai sus, păduri unde întâlnești căprioare. Un astfel de loc găsești mai rar și e un mare noroc dacă dai peste el din întâmplare, cum mi s-a întâmplat mie, dar hai să fim serioși, Alma Vii n-o să devină popular peste noapte doar pentru că vă povestesc eu acum despre el. În fond, nu s-a schimbat mare lucru nici după ce Adina Popescu a scris în Dilema Veche despre șederea la Alma Vii, stârnind nemulțumire în rândul celor care își doreau, asemenea mie, ca satul ăsta să rămână un mic secret în inima Transilvaniei.

22

Viața mea printre cărți XVI (Furnici, franceză, fereastră)

Faceți cunoștință cu Gogoașă, câinele Duracell, care foarte rar stă la pozat. 

În cele din urmă am făcut pace cu Facebook-ul și am reușit să postez mai des – mai des față de anul trecut, în orice caz –, însă acolo totul mi se pare efemer: poveștile dispar după un timp, comentariile cu idei bune sunt îngropate, cine mai are chef să sape prin miliardele de straturi ale platformei? Așa că o să consemnez și pe blog ce-am scris acolo în ultimele luni, strecurând printre vechituri și câteva povești noi, după care voi lua o pauză de la serie, promit. 

Odată cu izolarea, m-am trezit și fără lucru, după ce toate ședințele foto au fost anulate sau amânate. N-o spun cu intenția de a mă plânge, fiindcă deocamdată ne descurcăm și, în fond, n-am fost niciodată obișnuită să trăiesc pe picior mare. Însă la unele lucruri a trebuit să renunț. Așa că am înghițit în sec urmărind parada de reduceri care s-a ținut lanț pe site-urile editurilor și m-am consolat cu gândul că am o grămadă de cărți necitite în bibliotecă. Dar cât să reziști? Până la urmă, am găsit scuza perfectă: e vorba de autori români, dom'le! Și am comandat câteva cărți de la Polirom. Partea bună e că am și chef să le citesc – probabil că o să încep cu „Constantin”, deși toate mă tentează, că de-astea le-am cumpărat. 

Am citit deja „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, dar voiam să o am în bibliotecă.
Și mai e o carte pe care sunt foarte nerăbdătoare să pun mâna: „Toți copiii librăresei”,
de Veronica D. Niculescu, care mă așteaptă de vreo lună la redacția editurii. 

Vio ne întreabă pe unde am călătorit de la începutul anului până acum – eu am rămas uimită să constat că am avut un itinerar livresc destul de variat: Elveția, Turcia, Marea Britanie (6 cărți), Țările de Jos, Israel (2 cărți), Germania, Italia (2 cărți), Rusia, Japonia (2 cărți), SUA, Argentina și Franța (3 cărți). Îmi place să citesc autori din toate colțurile lumii și chestia asta vine natural, fără să mă străduiesc în vreun fel – sunt însă câteva țări în care n-am ajuns deloc și în cazul lor ar trebui, într-adevăr, să fac o alegere conștientă (cu literatura țărilor din Africa stau destul de prost).

23

Viața mea printre cărți XV: Numai despre pisici

Într-o zi de izolare am vrut să-mi fac o poză cu Năsuc, dar m-am trezit cu o gheară în ochi.

Este astăzi ziua pisicilor de pretutindeni? Nu este, dar s-au strâns câteva mici povești pe tema asta și, cum în ultima perioadă am avut și zile mai puțin bune, un subiect simpatic e fix ce-mi trebuie pentru a mă mobiliza să scriu din nou pe blog. Adevărul e că dau de pisici peste tot, în cărți și în viața reală, ba le-am întâlnit și într-una din emisiunile All U Can Read – cea în care e invitat Alex Tocilescu, desigur. E un interviu mai vechi în care se vorbește despre un volum de Murakami, „Bărbați fără femei”, și l-am ascultat tocmai când citeam cel mai recent roman al scriitorului japonez, „Uciderea comandorului” – unde, culmea, pisicile lipsesc aproape cu desăvârșire. O familie de pisici e menționată în treacăt, dar cam atât – în schimb, avem așa: puț, casă izolată pe munte, dimensiune paralelă, muzică, gătit și un calm ireal; mi-a picat foarte bine lectura asta.

Prin martie, am dat peste un citat cu temă felină în „Lumi eterice”, un volum cu povestiri de Tatiana Tolstaia. Vorbind despre intruziunea credințelor păgâne în ortodoxismul rus, autoarea spune următoarele: „Înainte de a se muta în casă, un rus va pune o pisică să treacă pragul pentru a curăți locul de spiritele rele, după care va chema un preot să îl sfințească. Uneori, ordinea este inversată, dar numai după ce le va face pe amândouă va pune piciorul înăuntru. S-ar putea spune că preotul și pisica merg mână în mână; ne protejează de rău, alungă întunericul, emanând o mireasmă magică, eterică. Toate astea în ciuda faptului că, după logica din popor, o pisică e în general pusă pe rele și în cârdășie cu aceleași duhuri malefice. Pe de altă parte, tot ea e cea care le controlează. Pisica este emisarul nostru în lumea forțelor rele – așadar, păgâne; este protectoarea noastră, Sfânta Mâță. (Același lucru e valabil și în Europa: vezi Motanul încălțat.)”

Am căutat un pic pe net, dar nu m-am lămurit dacă și la noi există obiceiul ăsta cu pisica – poate prin unele sate din estul țării? În schimb, m-am liniștit: dacă e să mă iau după superstițiile din popor, în casa noastră nu există energii negative. Se zice că o pisică care inspectează o locuință și se grăbește să iasă cât mai repede e un semn că pe-acolo bântuie niscaiva forțe malefice. Înainte de a se muta la noi, Năsuc a venit într-adevăr în inspecție, a dat roată prin spatele dulapurilor și pe sub pat, iar a doua zi s-a prezentat la ușă cu bagajele imaginare. Uneori mi se pare totuși că se comportă cam ciudat: privește țintă și cu mare interes într-un anumit punct din cameră, unde după toate aparențele nu se află nimic.

10

Viața mea printre cărți XIV (în vremuri molipsitoare)

Despre această fotografie zic mai multe la final. :)

Mă apucă râsul când mă gândesc că, în urmă cu câteva zile, începusem să scriu articolul ăsta din cauză că mă supărase Facebook: nu-mi permitea să pun link către un articol de pe blog, iar când am reușit să fentez cumva sistemul folosind opțiunea Drafts, m-am trezit că aceeași postare fusese publicată în trei variante diferite. Acum, astfel de nemulțumiri mi se par mai degrabă alinturi. Deși nu e prea prietenos cu utilizatorii inconstanți și neambițioși, ca mine, Fb-ul are totuși părțile lui bune, iar în perioada incertă care urmează, îi va ajuta pe oameni să rămână laolaltă, chiar dacă vor fi la distanță.

De când am dat peste un articol pertinent pe tema virusului, m-am împăcat destul de repede cu ideea izolării sociale ca măsură necesară, deși e neclar cum ne va influența starea de spirit pe termen lung. Am renunțat la toate ieșirile la bere, la toate întâlnirile acasă cu prietenii. Pentru drumuri în oraș, voi încerca să folosesc bicicleta, deși mă cam sperie traficul din București. Poate din când în când voi pedala singură până în parc, unde voi citi pe iarbă, la soare. Aș merge uneori și la Copac, pentru a lua prânzul pe terasă (tot de una singură), deși mă întreb dacă la asta n-ar fi mai bine să renunț; până una-alta, încerc să limitez timpul petrecut citind știrile și postările de pe Fb – unele dintre ele fac haz de necaz și-ți ridică moralul, dar altele induc o stare de neliniște disproporționată.

Când mintea mea începe s-o ia un pic razna, deschid o carte. Ce bine că există cărțile, atât de multe și atât de diverse! Când muzeele, teatrele și cinematografele s-au închis, cărțile rămân lângă noi să ne salveze de plictiseală, angoasă și gânduri negre. Rămân și filmele, dar eu am preferat întotdeauna să citesc.

8

Viața mea printre cărți XIII (Sărbători fericite!)

Am încercat să amenajez lângă birou și un fel de brad din cărți verzi, dar arată mai degrabă
ca o cabană, probabil că n-am cărțile potrivite.

Prea s-a așternut tăcerea în casa mea virtuală, pe care am cam lăsat-o de izbeliște, așa că hai să nu închei anul fără să scriu măcar câteva rânduri. Cu ocazia asta, revin și la rubrica „Viața mea printre cărți”, pe care era cât pe ce să mi-o sufle Emilia Chebac – fără intenție, desigur  –, moment în care mi-am dat seama cât de atașată sunt de rubrica asta și, de fapt, cât de dor îmi e să mai scriu pe blog, ca în vremurile bune, când aveam mai mult timp liber (poate și mai mult entuziasm?).

Anul ăsta n-am mai împodobit bradul artificial, ci am făcut unul din cărți. Fiindcă n-avem debara, am depozitat bradul și globurile într-o comodă veche peste care s-au adunat, în toți anii de când ne-am mutat aici, niște teancuri tot mai înalte de cărți, care nu-și mai găsesc de mult locul în bibliotecă. Comoda încă rezistă, deși pare cam șubredă, în schimb eu nu mai fac față atâtor cărți necitite, și de fiecare dată când mai adaug un volum în vârful teancurilor, îmi scade și mai tare pofta de a cumpăra alte cărți. 

26

Jurnal de lectură – aprilie (2019)

Ce-o fi și cu chestia asta? Aflați mai jos. :D

Aprilie a fost o lună destul de neprielnică pentru lectură: am terminat doar trei cărți, am început alte două și nu m-am achitat nici de jocul literar, deși speram să găsesc timp pentru „Laur” în preajma sărbătorilor de Paști, când tema cărții lui Vodolazkin s-ar fi potrivit de minune. Asta e, lectura se reportează, la grămadă cu provocarea din mai, deși nici luna care a început nu se anunță prea generoasă cu timpul de citit. Ce-i drept, am neglijat literatura și fiindcă în aprilie m-a lovit o pasiune fulgerătoare: aceea de a studia stilurile arhitecturale din București. Mi-am dorit dintotdeauna să pot descifra o clădire – dacă e Art Deco, sau neoromânească, sau altceva –, însă până acum n-am prea avut succes cu documentarea și am rămas cu impresia că lucrurile sunt extrem de complicate.

Cărțile despre București împrumutate de la filiala Nichita Stănescu

Dar când m-a lovit pasiunea, m-a lovit bine. S-a întâmplat cu câteva zile înainte de clubul de lectură Bibliobibuli: în loc să fiu om responsabil și să mă pregătesc din timp pentru club, eu am plecat în expediție spre biblioteca Nichita Stănescu, unde găsisem câteva cărți despre clădirile din București. A fost prima mea vizită la filiala din Crângași, deși e biblioteca cea mai apropiată de casă (rectific: am găsit o filială și mai aproape, la doar 15 minute de mers pe jos, lângă Gara Basarab – habar n-aveam de existența ei). Am rămas uimită văzând numărul impresionant de volume de la Nichita, chiar nu mă așteptam la rafturile astea pline. Deci nu prețul ridicat al cărților e de vină pentru rata scăzută de lectură, cel puțin nu în București, unde încă există biblioteci de cartier din care poți citi liniștit până la adânci bătrâneți, fără să cheltui niciun leu pe cărți.

10

Jurnal de lectură – martie (2019)

Minunea cu cititul intensiv nu s-a prelungit și în martie, când zile la rând n-am avut vreme să mă ating de cărțile începute (e bine să existe întotdeauna cărți începute, în special câte un volum de proză scurtă, fiindcă, dacă ai numai jumătate de oră la dispoziție, poți să strecori o povestire și s-ar zice că ai avansat cu lectura), astfel că la finalul lunii m-am trezit că am citit destul de puțin. Ar fi, totuși, un motiv de bucurie, care are legătură cu jocul literar din martie: am ajuns nu doar la unul, ci la câțiva autori mai mult sau mai puțin faimoși pe care nu-i citisem până acum. Se pare că provocările astea chiar mă motivează să depășesc rețineri și să acopăr lacune – cu pași mici, e drept, dar cred că e mai bine așa decât deloc.

7 martie

Am început cu „Emigranții” lui W.G. Sebald, un scriitor mai puțin cunoscut la noi, care în afară e destul de apreciat – de fapt, pe Goodreads am și auzit de el prima oară, apoi l-am întâlnit printre autorii preferați ai traducătoarei Aaliya din „Femeia de hârtie” a lui Alameddine. Cred că l-am amânat atâta vreme din cauză că mă temeam ca stilul lui, despre care auzisem că e atipic, să nu mi se pară prea arid sau complicat în mod inutil. De la primele pagini, însă, mi-am dat seama că mă simt excelent în universul lui Sebald. Nu știu cum sunt celelalte cărți, dar „Emigranții” (pe care am citit-o în Pdf înainte de a fi publicată la Art) mi-a plăcut enorm, începând cu scriitura plină și savuroasă (are niște fraze foarte dense și întortocheate, care te țin în priză pentru a nu pierde șirul ideilor), trecând prin incertitudinea trezită de narațiune (amestecul de fapte reale și inventate e complicat de prezența în text a fotografiilor alb-negru, care pot avea sau nu legătură cu personajele) și terminând cu atmosfera puternică, adeseori melancolică, care învăluie poveștile din „Emigranții”. Sebald reușește să surprindă extraordinar de bine senzația trezită de locurile căzute în paragină – cred că la el am întâlnit cele mai evocatoare descrieri ale orașelor pustii și ale clădirilor părăsite. A, iar traducerea lui Alexandru Al. Șahighian mi s-a părut excelentă, ba chiar m-am întrebat dacă nu cumva e diferită de original, pentru că sună mult prea bine. :D

6

Jurnal de lectură – februarie (2019)

În februarie s-au întâmplat două lucruri notabile:

1. Prin nu știu ce minune, am reușit să citesc mai mult decât anul trecut pe vremea asta, iar calitatea lecturilor a crescut simțitor. Ba am reluat și obiceiul de a nota impresii în timp ce citesc, fapt de care sunt tare mulțumită. Finger crossed ca lucrurile să se mențină așa până în decembrie (măcar în ce privește calitatea lecturilor).

2. Clubul de lectură de care vă spuneam în ianuarie a căpătat nume și o formă concretă: este vorba de Bibliobibuli, clubul de carte de la Cărturești. Prima întâlnire va avea loc pe 26 martie, când vom discuta despre „O viață de om”, de Robert Seethaler. Toate locurile au fost rezervate rapid, mai rămâne doar să mă achit onorabil de rolul de gazdă, care-mi dă emoții încă de pe acum. Este, oricum, o experiență nouă și sunt foarte curioasă cum va decurge întâlnirea.

Deocamdată, principala problemă de care mă lovesc pare să fie alegerea cărții pentru club. O carte nici foarte lungă, nici apărută acum mulți ani, nu neapărat perfectă, dar în niciun caz proastă, una care nu va fi pe gustul tuturor, dar are destule puncte de plecare pentru discuții. Genul de carte remarcabilă, care lasă urme. Am început să iau la puricat site-urile editurilor și să urmăresc noile apariții, dar cartea ideală se lasă greu descoperită. Un lucru este cert: nu te poți încrede în cuvintele de laudă de pe coperta a patra, poate nici în premiile literare, și cu atât mai puțin în bloggerii care scot cărțile „la expus” pe taraba Instagramului. Singurul barometru apropiat de realitate rămâne Goodreads, unde lumea-și spune părerea despre carte – iar uneori am noroc să fi fost citită de oameni în ale căror gusturi pot avea încredere.

25

Jocuri literare: Blind date cu o carte

Vă reamintesc cum sună jocul literar din februarie:

Vizitează un prieten, o rudă, un profesor (condiție: trebuie să aibă o bibliotecă) sau mergi la biblioteca publică, scotocește prin rafturi și alege o carte despre care nu știi absolut nimic. Dacă autorul îți este complet necunoscut, cu atât mai bine. E posibil să nimerești un gunoi, dar sunt destule șanse să ai parte de o surpriză foarte plăcută.

Am impresia că provocarea asta mă entuziasmează cel mai mult (doar de la ea a pornit ideea celorlalte jocuri literare), fiindcă abia așteptam să înceapă februarie ca să merg la bibliotecă și să caut acea carte necunoscută pe care s-o iau acasă. În cele din urmă, n-am mai ajuns la sediul central de la Amzei, pe care-l frecventez cel mai des, ci la o filială din Parcul Bazilescu, unde nu mai călcasem în viața mea. Ar fi trebuit să iau o piatră în gură, dar m-am ales în schimb cu două cărți împrumutate și fără nicio întâlnire paranormală (dacă nu locuiți în cartier, probabil că nu sunteți la curent, dar pe aici circulă zvonul că ruina teatrului din parc ar fi bântuită).

10

Jurnal de lectură – ianuarie (2019)

2-3 ianuarie

Sunt câteva cărți atât de bine camuflate în decor, încât nu le mai dau nicio atenție, deși le mai plimb de colo-colo când șterg praful. De pildă, volumul de minim două kile „1001 Books You Must Read Before You Die”, pe care nu-l mai deschisesem de vreo cinci ani, dar iată că luna asta mi-a sărit în ochi și l-am luat la frunzărit. Selecția cărților se oprește în 2009, la „Invizibil”, de Paul Auster (citi), și „Cartea copiilor”, de A.S. Byatt (neci). Pusesem un singur semn, la pagina cu Djuna Barnes, dar se vede treaba că n-a avut niciun efect, pentru că n-am ajuns încă la „Nightwood”. Am dat și peste doi autori români, Rebreanu cu „Pădurea spânzuraților” (n-aș fi crezut) și Cioran cu „Pe culmile disperării”. Oare ediția actualizată îl include și pe Cărtărescu?

După ce am deschis volumul la întâmplare, m-am hotărât să iau paginile la rând și să notez ce cărți am citit până acum. Au ieșit puțin peste 70, cu o zonă incertă ce aparține adolescenței timpurii, căci nu sunt prea sigură de lecturile acelor ani (Dumas, Twain, Bronte, Dickens... Oare chiar am parcurs cărțile astea sau doar mi-am imaginat?). Mă bufnește râsul (sau ar fi mai indicat plânsul?) când mă gândesc că, dac-ar fi să mă iau după lista asta, ar trebui să mai citesc aproximativ 930 de cărți. În general, ignor selecțiile cu 100 sau 1000 de titluri, dar acum, răsfoind volumul cu atenție, mi-am dat seama că nu-i chiar o tâmpenie și că sunt foarte multe cărți care mă atrag. De câteva, mai obscure, auzisem pe Goodreads, unele îmi sunt în continuare necunoscute, iar altele nu au fost traduse în română nici până în ziua de azi.

Lista poate fi consultată și pe net (am găsit o variantă completă aici), dar parcă n-are niciun haz așa, ca o simplă înșiruire de titluri. Varianta tipărită e mult mai atrăgătoare, fiindcă are fotografii, prezentări și detalii, și chiar mă gândeam să mai adaug un joc literar doar pentru mine: să deschid volumul la întâmplare și să citesc ce-mi pică, în caz că reușesc să găsesc cartea respectivă (dacă nu, mai fac o deschidere și tot așa).

23

Am mai scris, deși nu aici

Azi începusem să scriu despre prima mea întâlnire cu scriitorul Kurt Vonnegut, care m-a încântat foarte tare (contrar așteptărilor mele), și mi-am dat seama că întâlnirea asta nu s-ar fi produs prea curând dacă, de câteva luni, n-aș fi început o colaborare cu blogul Editurii Art. Un fel de vis devenit realitate pentru un cititor: să fie plătit pentru a citi și a scrie despre cărțile care îi plac, fără a face însă compromisuri, precum acela de a lăuda o carte proastă. Sunt recunoscătoare cerului pentru o asemenea ocazie (nu neapărat picată din cer, pentru că mai înainte mi-am făcut ucenicia îndelungată pe blogul meu) și, atât cât va dura, voi încerca să mă bucur de fiecare provocare. Dacă și altcineva se poate bucura pentru mine, îi mulțumesc. :) Nu m-am grăbit să fac anunțuri pe blog, temându-mă că cei care mai ajung pe aici, întâmplător sau nu, m-ar putea judeca greșit. N-am de gând să fac reclamă nimănui, nu mai mult decât „reclama” pe care aș fi făcut-o oricum unei cărți care mi-a plăcut, la orice editură ar fi apărut ea.

Dar să revin: mi-am dat seama că, de când am acceptat propunerea de a scrie pe blogul editurii, am încercat tot felul de autori noi și genuri noi, lărgindu-mi și mai mult arealul de lectură – ceea ce mi se pare grozav. De pildă, am citit în sfârșit o carte de Italo Calvino, un autor la care mă chinuiam să ajung de mulți ani: „Iubiri dificile” mi s-a părut minunată, fiecare proză a fost o mică bijuterie, pe care am citit-o cu încântare. Alt exemplu: am pus mâna pe „Supraviețuitorii”, o carte cu povești adevărate pe care mi-e greu să cred că aș fi citit-o în alte condiții, dar care m-a ținut cu sufletul la gură, mai ceva ca un roman de aventuri. Sau am frunzărit un volum cu proză scurtă de Cortázar, doar cu intenția de a mă lămuri dacă poveștile sunt fantastice, însă mi-au plăcut atât de mult, încât am terminat toată cartea. Luna trecută, am început „Manual pentru femei de serviciu” și l-am dus la capăt fără probleme, deși aveam cartea în lista de pe Goodreads încă din 2015 și cu siguranță aș fi amânat-o la nesfârșit, din cauza lungimii. Deunăzi, am trecut peste rețineri și l-am citit pe Kurt Vonnegut, despre care aveam îndoieli că va fi pe gustul meu. Surprise, surprise, scriitura lui Vonnegut îmi place, ba chiar foarte mult! Și uite-așa a mai dispărut o prejudecată...

17

A fost reeditată „O zi mai lungă decât veacul”

O parte din biblioteca mea vraiște (sunt doar cărți necitite, puse pe două rânduri) :)

Voiam să scriu astăzi despre „Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” ‒ de fapt, aș fi vrut să scriu despre multe alte cărți pe care le-am citit în ultimele luni ‒, însă diseară lucrez și ziua s-a împuținat deja, nu mai am tot timpul din lume (o iluzie psihologică, dar foarte benefică uneori). De unde înainte aveam o grămadă de timp liber, în ultima vreme s-a redus drastic, iar blogul e primul care a avut de suferit. De Facebook nu mi-e dor deloc, trec zilele și uit să verific până și Mess-ul, să văd dacă nu cumva am primit mesaje. M-am detașat cam de toate rețelele sociale ‒ în schimb, am început să citesc știrile aproape zilnic. În singura zi cu adevărat liberă din ultima lună (liberă în sensul că n-am lucrat sau n-am plecat undeva), am scos notițe din cartea lui Matei Călinescu (opt pagini, în total) și am gătit broccoli, supă cu găluște și plăcintă cu mere. Dar ce voiam să zic: mi-e dor de blog și voi mai scrie aici, nu e nicidecum un proiect abandonat. Trebuie doar să mă obișnuiesc cu noul ritm de viață.

În fine, alta era ideea care m-a determinat să încep postarea asta: m-am uitat ieri pe site-ul Polirom și am căscat ochii de uimire când am văzut că a fost reeditată „O zi mai lungă decât veacul”. În colecția Top 10+, e drept, dar mi se pare oricum un motiv de mare bucurie! În sfârșit, cartea lui Aitmatov e din nou pe rafturile librăriilor și bandiții de la anticariate vor trebui să dezumfle prețurile piperate cu care vindeau edițiile vechi.

26

Bye, bye, Facebook

Cam de unde a pornit pasiunea mea pentru cuvinte:
unul din multele vocabulare din școala generală.

N-am mai scris de mult, poate ați observat, poate nu. N-o să mă ascund după scuze din categoria „am fost extraordinar de ocupată și n-am avut timp de blog”, pentru că nu e așa. Pur și simplu, într-o zi de aprilie, m-am trezit că nu mai am nicio motivație să scriu pe blog, așa că am luat o pauză pe termen nedefinit. De atunci au trecut aproape trei luni, mda. Pariasem că pauza va dura măcar până-n toamnă, dar iată că m-am înșelat. Într-o noapte de iunie, pe la 12 și ceva, am simțit deodată cheful să scriu, am luat laptopul și m-am pus pe tastat.

În noaptea asta, am înțeles subit de ce mi s-a evaporat pasiunea care a propulsat blogul vreo patru ani, on and off, în limita timpului liber. Revelația s-a produs datorită unei cărți pe care o citesc acum, „Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson, care m-a făcut să pricep o seamă de lucruri despre mine și felul în care funcționez. Să ne înțelegem: autoarea nu mi-a spus ad litteram ceea ce voi scrie în continuare. Cartea conține multă teorie legată de psihologia socială, care uneori poate fi destul de abstractă, dar n-a fost greu ca, pornind de la exemplele oferite de autoare, să fac asocieri cu situațiile în care mă găsesc eu.

62

Jurnal de lectură (martie)

23-27 martie // The Dumb House, John Burnside

Ieei, în sfârșit am ajuns la un autor scoțian (eu trăiam cu senzația că am citit literatură scoțiană, dar nu), iar acela s-a întâmplat să fie John Burnside. L. de la Dragă scriitorule îmi recomandase mai demult „The Dumb House”, pentru că știe că-mi plac cărțile ciudate, însă cartea asta a fost nu doar stranie, ci și foarte perversă. (PERVÉRS – Care este înclinat spre fapte reprobabile, gata oricând să facă rău; care manifestă o deviere de la normal a instinctelor, a judecății, a ideilor.) Avem un narator deviat rău de la normal, care face tot felul de chestii insuportabile pentru un cititor mai sensibil, chestii care implică animale și copii. Eu m-am călit binișor de-a lungul timpului, fiindcă nu-mi place ideea de limitare indusă de o sensibilitate sau alta (Vio știe, că am tot discutat pe tema asta), însă cartea asta m-a pus serios la încercare. Mi-a venit să renunț la ea de câteva ori, dar am rezistat din două motive: e scrisă foarte, foarte bine și are o mulțime de subiecte interesante – de pildă, limbajul ca o posibilă cauză primă a gândirii și rolul lui în societate. Sper să se traducă și la noi „The Dumb House” (Casa muților, deși „dumb” are mai multe sensuri), pentru că, dincolo de scenele oribile, are niște calități de netăgăduit. Dar nu e pentru oricine, asta-i clar.  

4

Jurnal de lectură (februarie)

11-19 februarie

Mai am vreo 60 de pagini și termin „Bonobo și ateul”, o carte de non-ficțiune a lui Frans de Waal, un cercetător olandez specializat în comportamentul primatelor. N-aș fi ajuns prea curând la cartea asta dacă nu mi-o recomanda Cătălina, care mi-a și împrumutat-o. În cea mai mare parte, e scrisă pe înțelesul tuturor, astfel că lectura curge neașteptat de repede. Bine, nu chiar așa de repede în cazul meu, pentru că m-am reîntors la scos notițe cu ocazia acestei cărți. Renunțasem la însemnări în ultima vreme, din cauza timpului redus de lectură, dar mi-am dat seama că e de preferat să citesc mai puțin și să înțeleg (și să rețin) ceea ce aflu decât să citesc mult și să uit repede. Iar cartea lui Frans de Waal e plină de informații și teorii foarte interesante, nu doar despre primate și moralitate – de pildă, pe parcursul întregului text, autorul revine la analiza celebrei picturi a lui Hieronymus Bosch, „Grădina desfătărilor lumești”. Am învățat multe din „Bonobo și ateul”, de unele lucruri n-aveam habar, deși sunt informații care ar trebui să țină de cultura generală. 

Oarecum în paralel, am citit și din „G.”, un roman de John Berger, un nume despre care eu nu știam absolut nimic, până să-mi spună amicul meu irlandez că e unul dintre autorii lui preferați. Scriitorul britanic a fost și critic de artă, și pictor, și poet, deci a fost un om cu multiple talente (zic „a fost” pentru că a murit la începutul anului trecut). Cartea a primit Premiul Booker în 1972 și se concentrează (deocamdată) pe viața câtorva personaje din Europa anilor 1880, văzute în contextul politic foarte agitat, cu accent pe situația social-politică a Italiei. Deși povestea de bază e destul de simplă, narațiunea e complicată de intervenția autorului în text, de fragmente scrise sub forma unor scurte eseuri și de multe alte subiecte intercalate cu firul principal (de pildă, figura lui Garibaldi). Berger vine cu tot felul de afirmații și teorii care mă nedumeresc și mă depășesc, pe unele nu le înțeleg deloc, dar măcar încerc. Nici la „G.” nu luasem notițe, iar când a început discuția cu Declan pe marginea cărții, m-am trezit că nu prea știam ce să spun, așa că am revenit la prima pagină și am scos câteva însemnări. Mda, încă o dovadă că notițele ajută la formarea unor păreri mai clare asupra textului, chiar dacă asta înseamnă un efort în plus și o lectură care avansează mai lent.

21

Jurnal de lectură (ianuarie)

26-28 ianuarie

Am fost câteva zile la părinți (planurile de care vorbeam mai jos s-au amânat un pic) și, bineînțeles, am luat cu mine cartea Anamariei Smigelschi, „Mai de ieri, mai de departe”. Sunt amintiri din călătoriile autoarei, din perioada comunistă până în vremurile contemporane, povestite pe scurt, dar cu o mulțime de amănunte, unele savuroase, altele mai puțin remarcabile. Deși fragmentele pe care-mi picaseră ochii, la întâmplare, m-au entuziasmat peste poate, s-a dovedit că nu toate proze-lițele sunt la fel de interesante. Pentru cine n-a citit nimic de Anamaria Smigelschi, recomand mai degrabă „Gustul, mirosul și amintirea”.

Odată ajunsă la Pitești, a fost musai să vizitez cel mai fain (și am impresia că singurul) anticariat din oraș, unde prețurile sunt foarte, foarte bune. Rămâne în picioare hotărârea de a cumpăra cât mai puține cărți anul ăsta, dar anticariatul din orașul meu natal este una dintre excepții: mi-e imposibil să mă lipsesc de bucuria descoperirii unor cărți faine la prețuri foarte mici. Abia pornisem spre Pitești și deja prefiguram deliciul unei jumătăți de oră de scormonit prin rafturi, cu certitudinea că nu voi pleca de-acolo cu mâna goală. Și exact așa s-a întâmplat. Am făcut ochii mari când am descoperit „Toba de tinichea” dosită în spatele unor teancuri și i-am căscat și mai mult când am văzut că prețul era doar 10 lei. Celelalte cărți au fost fiecare 6 lei, deci pe toate am dat 40 – cam cât costă o carte nouă, mai grosuță. Puteam să renunț la „Generalul armatei moarte”, pe care o împrumutasem de la bibliotecă și o citisem, dar, la prețul ăsta, mi-am zis că n-are rost să fac pe econoama.

9

Jurnal de lectură – iunie

Când am început acest jurnal de lectură, am făcut-o cu gândul să scriu în el regulat, de-a lungul întregii luni, exact cum ar trebui să fie un jurnal. Până acum, n-am reușit să mă țin de planul inițial, așa că am scris cam toate textele odată, la finalul lunii. Cum iunie se arată ceva mai lejer, voi încerca să notez la timp câteva rânduri despre cărțile pe care le citesc sau despre alte întâmplări cu temă literară. Voi completa jurnalul periodic cu tot ce-i demn de menționat, și poate că uneori mă voi abate puțin de la tema strict livrescă, dar sper să fie cu iertare. 

27-29 iunie

O prietenă mi-a împrumutat mai demult „Văduvele de joi seara”, de Claudia Piñeiro, spunându-mi că s-ar putea să-mi placă. Eu n-aș fi pus vreodată romanul acesta pe lista de lecturi, dar recomandarea ei a fost de ajuns pentru a-l lua la citit. L-am dat gata în două zile, căci povestea autoarei argentiniene e foarte interesantă și m-a prins imediat – e vorba de un cartier select de la periferia orașului Buenos Aires, unde câteva familii bogate duc o viață luxoasă, lipsită de griji, în completă antiteză cu situația politică și socială din restul țării. În anii 1990, Argentina se afla în pragul unui colaps economic, iar asasinatele și jafurile erau la ordinea zilei. M-au fascinat descrierile acestui cartier bine păzit, cu regulile lui scrise și nescrise, unde bogații orașului au venit să-și uite trecutul, dar și prezentul, și unde, la un moment dat, trei oameni mor în condiții suspecte. Mai jos, un citat cu temă literară, despre biblioteca unui fost locuitor al cartierului Altos de la Cascada.

20

Jurnal de lectură – mai

Librăria-anticariat Paperback Exchange din Florența

Deși a fost o lună destul de încărcată, constat cu surprindere că am reușit să citesc vreo șapte cărți, așa că de data aceasta chiar voi vorbi despre lecturi. E drept, majoritatea au fost cărți scurte, dar tot nu-mi explic cum, în șapte zile foarte ocupate, am reușit să citesc trei romane și să termin încă unul în franceză, pe care-l abandonasem pe la jumătate. O altă surpriză este faptul că sunt la zi cu reading challenge-ul de pe Goodreads - cred că am avut un avans datorită audiobook-urilor ascultate pe la începutul anului. Acum, când e vreme faină, nu mai am răbdare să stau cu căștile în urechi, probabil că voi reveni la cărțile audio abia prin octombrie sau noiembrie. În schimb, am reluat obiceiul de a citi la plimbarea cu Bruno: zece pagini tot reușesc să parcurg în cele 20 de minute cât ne oprim la toate gardurile.

M-am lămurit că e foarte important să am o carte începută (un mic truc, l-aș numi). Seara, după o zi obositoare, devin ușor mofturoasă și nehotărâtă, astfel că îmi pierd vremea încercând să aleg ceva pe gustul meu din acel moment. Sau nici măcar nu mai încerc, pentru că multe începuturi de carte sunt dificile, am observat eu - durează un pic până intru în atmosferă și până îmi găsesc repere prin lumea cărții. De obicei, ajung să fac orice altceva decât să citesc. În schimb, dacă am deja o carte începută, șansele să citesc câteva pagini sunt foarte mari. Nu știu dacă acest „truc” are un efect universal, dar am observat că la mine funcționează, așa că am grijă să încep o carte cât sunt cu mintea limpede.

23