După lista cu cele mai faine cărți din prima jumătate a anului, era musai să închei cu o listă a celor mai bune cărți citite în ultimele șase luni, înainte de a trece la tradiționala statistică a lecturilor din 2016, pe care o voi publica în primele zile din ianuarie. Pentru mine anul nu s-a încheiat, și, sub semnul unui inepuizabil optimism, încă mai sper să înghesui câteva cărți până pe 31 decembrie (not gonna happen, mai sunt doar trei zile!). Reading challenge-ul de pe Goodreads mă anunță că sunt în urmă cu vreo 13 cărți și e clar că nu mai am când să acopăr diferența - poate doar dacă las totul baltă și mă apuc de citit cărți scurte, una după alta, inclusiv în noaptea de revelion. Mda, sigur!
Acoperind peste jumătate de secol din istoria Rusiei, de la moartea lui Stalin până la câțiva ani după dizolvarea URSS, Imago este un roman excepțional, care-ți taie răsuflarea prin frumusețea, complexitatea, dar și amărăciunea lui. Este o carte copleșitoare, care te cam strivește sub greutatea ei elefantină, așa încărcată cu talente irosite absurd și destine modelate cu pumni insensibili de fier, cu neșansa de a trăi într-un timp bolnav și putred, când viața e ca un labirint sufocant fără ieșire, iar totul - bucuria, talentul, libertatea, chiar și dragostea -, evoluează doar pe jumătate, căci palme crude strivesc crisalida înainte de a se transforma în insecta adultă, și tot ele prind în zbor fluturii ce le-au scăpat printre degete, pentru a le smulge aripile și a le trimite corpurile mutilate într-un picaj umilitor. Istoria Rusiei era (și, în multe privințe, încă este) una mizerabilă, dar era loc și pentru generozitate, și pentru demnitate, și pentru simțul onoarei.
Dacă există un scriitor contemporan care se sustrage clasificărilor, acela este César Aira - spunea Roberto Bolaño despre autorul argentinian care, într-o frenezie creatoare, a publicat până acum nu mai puțin de 80 de cărți (scurte, ce-i drept) cu povestiri, nuvele și eseuri. Voiam de multă vreme să citesc ceva de Aira și plănuiam să încep cu O scenă din viața unui pictor călător, însă până la urmă am ales Varamo. A fost ceva cu totul diferit de ceea ce am citit eu până acum, iar micul roman și-a câștigat un loc binemeritat pe lista cărților bizare. O dată în plus, m-am lămurit că nu e nevoie de sute de pagini pentru a uimi și a încânta un cititor - e drept, unul care gustă poveștile atipice și ciudate, căci Varamo e genul de literatură care nu mulțumește pe toată lumea.
Republica, de Bogdan Suceavă, Ed. Polirom, 2016, 322 pag.
După Miruna, o poveste și Venea din timpul diez, m-am întrebat dacă Bogdan Suceavă va reuși să mă surprindă din nou, și iată că a făcut-o cu cel mai recent roman, Republica. Știam doar că are legătură cu Ion Luca Caragiale și cu revoluția de la Ploiești, din 8 august 1870, și, nu în ultimul rând, că este un... roman. Nu mică mi-a fost mirarea când, în primele pagini, am dat peste o listă de personaje, apoi peste niște scene de teatru! Știind că I.L. Caragiale este unul dintre personajele cărții, mi-am zis: în definitiv, ce formă putea fi mai potrivită decât cea a teatrului, în care a excelat dramaturgul român? Și totuși, n-a fost chiar așa.
De-a lungul timpului, au tot apărut romane de Ian McEwan, însă Nutshell (publicat recent de Polirom cu titlul Coajă de nucă) mi-a atras imediat atenția prin subiectul inedit, și mai ales prin naratorul atipic: un copil încă nenăscut, martor nevăzut al unui complot de alcov. Ce ne poate spune un fetus, o ființă primitivă și neștiutoare, care n-a trăit nici măcar o zi în lumea noastră? După cum am aflat ulterior, ne poate spune multe, prea multe chiar, și pe deasupra lucruri văzute dintr-o perspectivă cu totul neobișnuită. I stay awake, I listen, I learn.
Îmi doream de multă vreme să ajung la Lisabona, pe care mi-o imaginam micuță și încântătoare, cu o atmosferă specială. Am găsit, în schimb, un oraș destul de mare și zgomotos, plin de turiști, magazine și restaurante, unde farmecul nu te lovește drept în față, ci se ivește discret odată cu o prăjitură mâncată pe o stradă în trepte, observând cum trece Elevador da Bica, pe o străduță îngustă unde trebuie să te lipești de ziduri, pentru că tocmai vine tramvaiul 28, în spațiile dintre clădiri prin care, pe neașteptate, se zărește de sus marele râu Tejo, în localurile vechi de sute de ani în care ospătarii poartă papion, într-o piațetă de unde răzbat acorduri de fado, pe acoperișul unui rezervor de apă care nu figurează pe traseul turiștilor, într-o curte interioară ornamentată cu azulejos, sau la un geam înalt de la etajul patru, privind luminile orașului ridicat pe coline, cu câteva sticle de bere Bock așezate instabil pe pervazul îngust.
Micile momente speciale sunt cele care m-au făcut să mă îndrăgostesc de Lisabona, chiar dacă n-a fost dragoste la prima vedere (acum vreau înapoi, clar!). Din când în când, îmi vin în minte imagini ale unei zile însorite și călduroase, când ne-am plimbat pe malul oceanului, de la Cascais spre Estoril: o bucățică miraculoasă de vară, gustată înainte de a reveni la toamna dezolantă din România. Au trecut doar două săptămâni de când ne-am întors, dar călătoria pare că a avut loc într-un timp foarte îndepărtat. Nici n-am apucat să despachetez la întoarcere, că am și fost catapultată în viața reală – sesiuni foto și alte treburi care m-au ținut departe de blog. Din nou.
De multă vreme n-am mai citit o carte atât de ciudată și de tulburătoare, deși, dacă stau bine să mă gândesc, ciudățenia asta este doar o fațadă sub care se ascund implicații mai profunde și câteva subiecte general valabile. The Vegetarian (Vegetariana), romanul scriitoarei sud-coreene Han Kang, care a câștigat Premiul Man Booker International în 2016, este o carte incomodă, aproape insuportabilă în unele momente, când peste noi năvălește un noian de violență, sexualitate, disperare, obsesii, abuzuri, alienare, măști de un calm aparent care ascund un violent tumult interior, întâmplări ambigue, care rămân fără o explicație clară.
Nu auzisem până acum de Irina Teodorescu, dar m-a atras imediat titlul romanului său, Blestemul tâlharului mustăcios, care promitea mai multe lucruri deodată: o poveste cu tentă fantastică, într-o cheie amuzantă, o istorie petrecută demult, în vremuri când blestemele și bandiții aveau o altă greutate în viața oamenilor și în imaginarul colectiv. Titlul este bine ales, m-am lămurit eu apoi, căci romanul mi-a oferit lucrurile la care mă așteptam, dar și câteva pe deasupra.
Pe Bogdan Munteanu l-am cunoscut anul trecut, în octombrie, la Festivalul de Literatură de la Timișoara, când volumul Ai uitat să râzi încă nu apăruse. Se zvonea că scrie niște povestiri mișto, așa că mi-am propus să le citesc neapărat după ce vor fi publicate.
M-a cucerit destul de repede scriitura limpede, cu o puternică amprentă orală, care curge fără să se împiedice în înflorituri și metafore căutate, care să trădeze efortul din spatele scriiturii. De fapt, Bogdan Munteanu lasă impresia că nu ar depune prea mult efort atunci când scrie, pentru că o face într-un stil curat, aparent simplu, care se mulează foarte bine pe caracterul personajelor sale și pe mediul în care se învârt acestea. Și totuși, scriitura nu este deloc facilă, căci, dacă uneori frazele sunt scurte, simplificate, adaptate unui limbaj de copil, alteori devin lungi și se înlănțuie parcă pe nerăsuflate, iar narațiunea înghite adeseori dialogurile, sporind astfel senzația de oralitate.
Ce-am făcut eu în septembrie de n-am mai publicat niciun articol pe blog? Eu, care mă lăudam că nu mă omor cu treburile casnice, am muncit pe brânci - asta am făcut. Muncă de-aia fizică, de muncitor necalificat, care nici măcar nu e plătit la finalul zilei. În schimb, am învățat lucruri noi: de exemplu, ce-i aia amorsă și care-i diferența dintre vopseaua pe bază de apă și cea pe bază de ulei. Am învățat să folosesc trafaletul, pensula și - pam-pam! - pistolul de vopsit (până m-am prins eu care-i treaba, m-am împușcat singură cu lavabilă direct în față, dar asta era inevitabil). Am pus mâna pentru prima oară pe o bormașină, deocamdată doar pentru a face găuri în lemn (o să învăț și cum se găuresc pereții, pentru că am o mare poftă de așa ceva). Pe scurt, am renovat prin casă, activitate care credeam că va dura maxim o săptămână, dar care mi-a luat o lună.
„Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” ● „Femeia-țintă și cei zece amanți”, de Matei Vișniec
Ed. Paralela 45, 2009, 176 pag. | Țara: România
Am citit destul de rar piese de teatru, cumva îmi lipsește reflexul de a pune pe lista de lecturi astfel de cărți, dar mi-am zis că în luna literaturii mioritice e musai să includ și acest gen literar – iar Matei Vișniec e un nume care contribuie la o imagine mai bună a României peste hotare, fiind un dramaturg foarte apreciat în Franța, unde s-a stabilit încă din 1987. Titlurile pieselor lui m-au atras întotdeauna ca un magnet (deși sunt destul de greu de ținut minte, trebuie să recunosc), pentru că mi s-au părut delicios de absurde și de inventive. Mă gândeam că și conținutul trebuie să fie pe măsura titlurilor, curiozitate exista – mai ales că nu văzusem nici punerile în scenă –, dar iată că abia acum am reușit să citesc ceva de Vișniec. A trebuit să împrumut cartea de la o prietenă, pentru că la editură nu se mai găsește niciun exemplar.
Matei Vișniec vine des în România, își scrie romanele și poemele în limba maternă, dar, din câte am observat, este un scriitor neglijat de publicul român. Iată numai un exemplu, poate nu foarte concludent: pe pagina de Goodreads a acestei cărți îmi apare numai nota dată de prietena care mi-a împrumutat-o. În rest, recenzii și note mari de la cititori de limbă arabă (This guy is crazy, a mad genius writer, scrie un tip, în persană). Nu că eu aș fi mai brează, căci, după cum se vede, abia acum m-am învrednicit să citesc ceva de Vișniec, deși lecturasem mai demult câteva pagini din romanul „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”, care mi s-a părut foarte interesant și e musai să-l reiau.
Na, că am citit și eu revista iocan. Cu i mic, că așa a vrut treimea luminată – Florin Iaru, Marius Chivu, Cristian Teodorescu – care a pus la cale această colecție de proză scurtă într-un format atipic și nemaivăzut de mine până acum. Revista iocan e cool, de ce să nu recunoaștem. Arată bine, hârtia e de calitate, are și poze printre proze (majoritatea alb-negru, artistic blurate, deși fără o legătură evidentă cu textele; cele din primul număr îi aparțin lui Claudiu Popescu). Și-a propus să resusciteze acest gen literar mai puțin consumat de publicul românesc, gen care – habar n-aveam – stă mai prost decât poezia, după cum zice Marius Chivu aici, pentru că poezia are până și festivaluri, premii și reviste dedicate, dar proza scurtă ba (nu știu ce să zic, eu încă am impresia că tot poezia e mai puțin citită* – cea publicată în volume, nu cea scrisă de amorezii de liceu).
*Între timp, am întâlnit un citat foarte simpatic la Radu Pavel Gheo: Când e vorba de scriitori, preferăm romancierii. Poeți nu am susținut niciodată. Pentru ei se găsesc destule burse, programe și proiecte. Toată lumea simte nevoia să protejeze poezia, așa cum simte nevoia să se ducă la operă. Nu le place, dar au învățat că e o artă importantă, pentru rafinați și sensibili, așa că o finanțează, ca să nu pară neciopliți și insensibili. („Noapte bună, copii!”, pag. 161)
Pe la mijlocul romanului O dimineață la vânătoare, prinsă în mrejele poveștilor cu boieri și doamne din Țara Românească, complet fascinată de bogăția de istorioare și amănunte învăluite într-un minunat parfum de epocă, mi-am pus două întrebări: unde s-a ascuns Ligia Ruscu până acum? Și cum de nu se vorbește mai mult despre romanul acesta excelent? Bine, Ligia Ruscu nu s-a ascuns, ci a publicat câteva cărți de istorie antică, dar, cum acestea nu prea intră în sfera mea de lecturi, nu auzisem de profesoara de la Cluj care a debutat în proză aproape pe neobservate, după ceea ce nu mă îndoiesc că a fost o lungă perioadă de documentare și plămădire a acestui roman complex și captivant, despre societatea românească din prima jumătate a secolului 19.
Dacă vă hotărâți să citiți Lindenfeld de Ioan T. Morar (eu sper să o faceți, este una dintre cărțile românești bune - deși nu perfecte) și nu vă plac spoilerele, trebuie să vă avertizez de la bun început: evitați pe cât posibil prezentarea de pe ultima copertă, Goodreads sau site-ul editurii, care dezvăluie o parte din intrigă și - pe-asta n-am înțeles-o - chiar și o răsturnare de situație de la final. Pentru ca micile sau marile surprize să rămână intacte, ar fi bine să știți cât mai puțin despre subiect, așa că n-o să vorbesc nici eu prea mult despre asta, străduindu-mă totuși să vă trezesc interesul pentru această carte, care merită citită fie doar și pentru a afla istoria și destinul satului Lindenfeld - cea reală și cel imaginar. Dar nu numai din acest motiv.
Ed. Paralela 45, 2006, 334 pag. | Traducere: Anamaria Pop
Titlu original: „A nyugalom”, 2001 | Țara: Ungaria
În timp ce citeam „Tihna” lui Attila Bartis, m-am întrebat ce-o fi cu autorii maghiari născuți în România, de scriu niște cărți atât de... altfel. Și pe gustul meu, trebuie să adaug. Că e vorba de scriitură sau de temele abordate, cărțile lor au o serie de ingrediente mai mult sau mai puțin în comun (delicioase pentru mine, de nesuportat pentru alți cititori): o tentă grotescă, o anume duritate (care poate escalada până la o violență înfiorătoare), o doză de absurd, umor negru, o atmosferă puternică și o aplecare spre fantastic și alegorie.
Primul pe care l-am citit a fost Ádám Bodor, născut în 1936, la Cluj; cartea sa, Zona Sinistra, a fost o alegorie în cheie fantastică a perioadei comuniste, cu câteva personaje bizare și pitorești. Al doilea a fost György Dragomán, născut la Târgu Mureș, în 1973, cu excelentul roman Rugul, despre viața văzută prin ochii unei fetițe de 13 ani, care locuiește cu o bunică atipică (și memorabilă); am început și Regele alb, o carte mult mai dură, pe care am lăsat-o momentan deoparte. Acum am ajuns la Attila Bartis, născut în 1968 la Târgu Mureș, autorul care merge un pic mai departe cu stranietatea, obscenitatea, violența și legăturile bolnăvicioase.
De-a lungul timpului, m-am tot gândit cum să fac să citesc mai multă literatură română. Acum ceva vreme, mi-am propus să includ pe lista de lecturi măcar o carte românească pe lună, dar am observat că sunt o mulțime de titluri din bibliotecă la care nu reușesc să ajung niciodată. Întotdeauna apar altele care-mi dau planurile peste cap: fie noutăți foarte tentante, fie titluri recomandate de alți cititori, fie apariții mai vechi pe care le găsesc prin anticariate.
Așa că m-am gândit: cum ar fi ca în luna august să citesc doar autori români? Hai, că nu poate fi chiar așa de greu, ba pare destul de realizabil, și cu siguranță literatura străină poate să aștepte un pic. Așadar, pentru mine, luna august este luna în care voi citi numai și numai literatură română. De fapt, de acum încolo, luna august va fi dedicată literaturii autohtone, fără să o exclud nici din restul anului, deși ritmul nu va mai fi același.
Dacă anul trecut mă plângeam că stau cam prost cu lecturile (asta pentru că citisem „doar” 38 de cărți în primele șase luni ale anului), situația de anul acesta ar trebui să mi se pară de tot plânsul: am reușit să citesc numai 27 de cărți din ianuarie încoace, printre care și unele foarte scurte, pe care nici nu-mi vine să le pun la socoteală. În mai și în iunie am citit extrem de puțin, vedeam cum trec zilele și eu tot n-aveam timp să pun mâna pe o carte. Frustrare la cote maxime, vă dați seama!
► „Zidul. Cum am crescut în spatele cortinei de fier”, de Peter Sís ◄
Peter Sís, un artist ceh care trăiește în America din 1982, a conceput această carte grafică pentru copiii săi. A vrut să le povestească despre originea lui și despre absurditatea regimului în care a crescut – o perioadă atât de îndepărtată pentru ei, încât părea ireală. Zidul (The Wall) a apărut în engleză, în 2007, și a primit premiul New York Times pentru cea mai bună carte ilustrată pentru copii a anului.
Cartea cuprinde o poveste de viață adevărată, spusă, în mare parte, prin intermediul imaginilor, între care sunt intercalate și pagini de jurnal. Prin ilustrații însoțite pe margine de scurte texte explicative, Peter Sís reconstituie o scurtă istorie a regimului comunist în Cehoslovacia și în țările din blocul sovietic, punctând evenimentele și schimbările petrecute între 1948 și 1989. Istoria macro se împletește cu propriile experiențe, care au stat sub semnul unei mari pasiuni pentru muzică și desen. Este o istorie care seamănă în mare parte cu ceea ce s-a petrecut la noi, repovestită într-un mod original, pe înțelesul cititorilor tineri.
Zidul care mulți ani a împărțit Berlinul și întreaga Europă a rămas din fericire doar o amintire. Dar unele amintiri trebuie păstrate. Ca o mărturie despre trecut. Ca un avertisment pentru viitor. Deși un zid a căzut, multe rămân încă în picioare și altele apar. În toată lumea. În Israel, Coreea sau la granița cu Mexicul. Ziduri simbolice, ideologice și reale. Ziduri ale fricii, ale lipsei de libertate și suspiciunii. Ziduri, fără de care viața noastră ar putea fi mai liberă și mai fericită...
Povestea începe în 1948, când Cehoslovacia a ajuns sub controlul Uniunii Sovietice, iar granițele țării s-au închis. Peter, născut în 1949, era pe atunci doar un bebeluș care nu avea habar de politică, ideologie și minciună. Cum părinții își păstrau părerile pentru ei, de teamă că oricine îi putea denunța, băiatul a crescut sub noul regim, fără să cunoască ce a fost înainte. O perioadă, nu a pus la îndoială ceea ce i se spunea, însă primele întrebări și incertitudini au început să apară odată cu ziarele și obiectele din Occident care ajungeau în țară clandestin.
Este frapantă folosirea roșului în ilustrațiile monocrome, pentru a atrage atenția asupra simbolurilor comuniste; am remarcat totodată faptul că desenele copilului și influențele occidentale reprezintă singurele pete de culoare într-o lume în tonuri de gri. De la simple mâzgăleli, băiatul trece la desene mai elaborate, studiază arta - în paralel cu o mare pasiune pentru muzică - și pictează în secret tot ceea ce își dorește, sustrăgându-se astfel realismului socialist, singura artă permisă în acele vremuri. Tot în secret confecționează, împreună cu prietenii, haine și instrumente muzicale asemănătoare celor văzute în fotografiile formației Beatles.
Membrii partidului sunt reprezentați alegoric, sub forma unor porci în uniformă – amănunt care mi-a amintit de celebrul Maus, unde polonezii sunt porci, naziștii sunt pisici, iar evreii șoareci (vreau neapărat să recitesc cartea lui Art Spiegelman, care mi-a plăcut extrem de mult, dar și Persepolis de Marjane Satrapi, o altă carte grafică excelentă).
Pe lângă ilustrații, Zidul cuprinde și pagini cu fragmente din jurnalul lui Peter (nu știu dacă artistul a ținut într-adevăr un jurnal sau este doar o modalitate practică de a prezenta câteva informații în ordine cronologică), în care rememorează etapele prin care a trecut regimul comunist în Cehoslovacia, întâmplările care i-au marcat copilăria și adolescența, povești despre familie, prieteni și cunoscuți, între care sunt și câteva evenimente tragice.
Mai 1965 Poetul american Allan Ginsberg vine la Praga. Studenții îl aleg rege al serbării pe care o organizează în fiecare primăvară. Mai târziu însă, poliția secretă îl va învinui de subminarea țării și de decădere morală și îl va deporta. Mai 1966 În fața Teatrului Național din Praga se adună un mic grup de „pletoși”. Poliția începe să îi urmărească. Îi tund pe cei pe care-i prind. 1970 Větvička, un basist și un băiat minunat, a murit în urma rănilor suferite la cap, după ce a fost bătut de poliție după concertul formației Beach Boys.
***
► „The Arrival” („Sosirea”), de Shaun Tan ◄
The Arrival (Sosirea) este o carte uimitoare, cu toate că este cu desăvârșire lipsită de cuvinte. Narațiunea se construiește treptat, pornind de la extraordinarele ilustrații ale lui Shaun Tan, care sunt completate, interpretate și trecute prin filtrul imaginației și sensibilității fiecărui cititor. Nu mi-a venit să cred că am experimentat o sumedenie de stări, doar uitându-mă la câteva imagini – dar ce imagini! Parcă am fost într-o transă, analizând cu minuțiozitate fiecare cadru, pentru a descoperi cele mai mărunte detalii.
Nu știam nimic despre The Arrival, iar la început, doar frunzărind paginile, am crezut că este o carte grafică science-fiction. În cele din urmă, s-a dovedit a fi mult mai mult: o alegorie în cheie fantastică a lumii imigranților, o poveste veche, îmbrăcată în haine noi, minunate. Cum cuvintele lipsesc, a trebuit să-mi pun mintea la treabă pentru a înțelege ce se întâmplă, așa că experiența a fost cu atât mai interesantă. M-a uimit faptul că artistul reușește să transmită atât de multe lucruri și atât de multe emoții doar prin detalii, prin gesturile și prin mimica personajelor, dar și prin trecerea de la cadre largi la planuri apropiate.
Punctul alb care arată ca o lună este, de fapt, balonul cu aer cald care îl aduce pe protagonist în ținutul străin.
Protagonistul își lasă în urmă soția și fiica, într-o țară amenințată de forțe întunecate, pentru a călători spre un pământ îndepărtat. La fel de bine, ar fi putut pleca pe o altă planetă, căci, în noua țară, totul este ciudat și foarte diferit de realitatea cu care era obișnuit. Îl urmărim pe măsură ce își caută o locuință și o slujbă, interacționează cu diverși oameni (unii dintre ei sunt imigranți, asemenea lui), se familiarizează cu o limbă străină, cu peisajul ieșit din comun, cu animalele și fructele neobișnuite. Oamenii de aici par să aibă fiecare un animal de companie, iar imigrantul își va găsi în curând un animăluț al său (momentul a fost atât de înduioșător, de parcă în fața mea s-ar fi derulat un film – ce senzație stranie!). Prezența acestor animale în povestea fără cuvinte a lui Shaun Tan mi-a amintit de dæmonii lui Philip Pullman, din trilogia Materiile întunecate.
Am primit cartea în dar de la prietenul meu irlandez, Declan, după ce m-am extaziat în fața volumului găsit în librăria Anthony Frost. Așadar, The Arrival se găsește și la noi, însă prețul e destul de piperat. Nu știu dacă va fi publicată vreodată de o editură românească, având în vedere că, practic, nu este nimic de tradus, dar nu se știe niciodată.
P.S.: Nu prea obișnuiesc să asociez cărțile cu muzica (adică să le găsesc un soundtrack), dar de data asta mi s-a părut evident că piesa Gnossienne 4 a lui Erik Satie se potrivește de minune cu ilustrațiile lui Shaun Tan.
Ca de obicei, înainte de a pleca în vacanță, cu o mie de treburi de făcut și niciun articol pregătit pentru blog, mă apuc să scormonesc prin recenziile mai vechi de pe Goodreads (scrise în engleză), pentru a mai scoate din pălărie un articol. Resursa asta salvatoare s-a tot diminuat, cred că au mai rămas doar „recenziile” de un paragraf sau două, prea jalnice pentru a fi de vreun interes. Toate cele trei cărți prezentate mai jos, citite în 2012, au o atmosferă incredibil de puternică, iar Zâtul e pe lista de recitiri de ceva vreme.
În timp ce citeam A Month in the Country de J.L. Carr, mă gândeam cât de bine surprinde autorul atmosfera zilelor de vară petrecute la țară, și mă bucuram că m-am oprit la cartea asta în iunie, și nu în timpul iernii, când degeaba tânjesc după soare și copaci înfrunziți. Am scotocit apoi prin rafturile mele după alte cărți care vorbesc despre vară și senzațiile pe care le trezește aceasta, sau măcar despre lucrurile și activitățile cu care o asociem de obicei. Am găsit nouă cărți, deși nu toate sunt potrivite de luat la plajă sau de citit în vacanță, căci unele au o undă accentuată de melancolie, iar altele induc o anume seriozitate sau chiar tristețe. Le-am ordonat în funcție de relevanța lor față de tema estivală, sau, mai bine zis, în funcție de puterea lor de a evoca stări, amintiri și imagini.
Îmi doream de multă vreme să citesc A Month in the Country, scurtul roman al autorului britanic J.L. Carr, care a fost nominalizat la premiul Man Booker în 1980 și se bucură de păreri foarte bune din partea prietenilor (străini) de pe Goodreads. Am găsit o poveste cu o puternică amprentă melancolică, o mică bijuterie cu o scriitură excelentă, intens evocativă, care m-a absorbit în atmosfera solară și liniștită a unui sat din nordul Angliei, unde un restaurator de picturi murale își petrece o lună din vara anului 1920.
Într-o seară eram așa de obosită, încât am căutat prin bibliotecă cea mai simplă și mai ușoară carte pe care o puteam găsi - o operațiune care nu mi-a luat mult timp, căci colecția mea de cărți necomplicate este destul de mică. Frații Tapper în război de Geoff Rodkey mi s-a părut perfectă pentru circumstanțele în care mă găseam (în plus, eram curioasă ce cărți publică proaspăt relansata Editură Nemi, de care se ocupă Laura Câlțea), așa că m-am îndreptat mulțumită spre fotoliul de citit și am început lectura. Și, ce să vezi, povestea fraților Tapper m-a relaxat și m-a înveselit, ba chiar am întins mâna după pix să iau câteva notițe, ceea ce mi se întâmplă destul de rar la cărțile pentru copii. După cum am aflat de pe ultima copertă, este o lectură potrivită de la vârsta de opt ani în sus (limita superioară nespecificată - totul depinde de doza de infantilism pe care o păstrează fiecare).
Deși am auzit lucruri bune despre „Fotograful Curții Regale”, iată că prima mea întâlnire cu scriitoarea Simona Antonescu s-a petrecut în paginile celui de-al doilea roman al său, Darul lui Serafim. Despre ce poate fi vorba, oare, în această carte cu un titlu oarecum misterios? Despre Nicolae Malaxa, un bărbat ambițios și vizionar, care, susținut de linia nevăzută de străbuni din spatele său și dăruit cu șiretenie și fler, a reușit să ajungă unul dintre cei mai bogați oameni ai României interbelice. Despre Aglăița Vlădoianu, fiică de general și o tânără model, pe care prietenii, mari amatori de petreceri și farse, o înscriu la „Miss România 1932” (acum vă întrebați, probabil, cum se desfășura un concurs de Miss în urmă cu mai bine de optzeci de ani). Despre Eliza Moruzi Slătineanu, una dintre cele mai admirate doamne din oraș, care uneori mai încurcă numele băieților ei, iar alteori are crize de panică atunci când sticluța preferată de parfum, demult golită, lipsește de la recensământul matinal al sertarelor.
Poate că unii dintre voi au observat că, de la începutul anului, am început o colaborare cu Bookaholic. Pentru mine este o ocazie nemaipomenită de a scrie și alt gen de articole decât cele cu care eram obișnuită (ca, de exemplu, cronici de evenimente) și de a-mi pune un pic mintea la treabă pentru a găsi idei interesante. Deocamdată, am început o serie de articole pe tema „Bibliotecă de scriitor” și sper să-mi vină și alte idei, pentru că am observat că mă mobilizez un pic mai bine dacă știu că cineva așteaptă materialele, pe când cu blogul mă cam lălăi uneori. O altă parte bună este că, spre deosebire de fotografiile făcute pentru mine, care zac uitate prin calculator cu sutele (miile?), de data aceasta chiar le prelucrez pe cele selectate pentru articole, plus că le mai vede și altcineva în afară de mine. M-am gândit să adun ceea ce scriu pentru Bookaholic în câte o postare pe blog, așa, să fie toate articolele la un loc și să-mi dea avânt să scriu și altele. :)
Într-o seară, m-a apucat dorința să recitesc scurtul roman al lui Caroline Blackwood, Great Granny Webster (Străbunica Webster), care, prin atmosfera sumbră și bizară, cu accente gotice, mi-a lăsat o impresie puternică la prima lectură. Deși au trecut numai doi ani și jumătate de când am citit cartea, am constatat că uitasem cea mai mare parte a poveștii, ceea ce într-un final a fost chiar mai bine. Singurele lucruri pe care mi le aminteam erau, de fapt, două imagini. Prima o înfățișa pe străbunica Webster așezată într-un scaun incomod, o bătrână stafidită îmbrăcată în negru, însă extrem de dreaptă și cu o privire de martiră, învăluită în penumbra salonului rece și posomorât din casa ei englezească. A doua imagine care m-a bântuit a fost cea a unui castel pe jumătate ruinat din nordul Irlandei, cu săli friguroase în care podeaua era acoperită de vase de toate formele și dimensiunile, în care sfori atârnând din tavan dirijau șuvoaiele de apă ce pătrundeau prin acoperiș.
Marea, marea a fost prima mea întâlnire cu Iris Murdoch, prilejuită de Antoaneta Ralian - prietenă a autoarei britanice timp de douăzeci și cinci de ani - și cartea ei de memorii, Amintirile unei nonagenare. Nu știam la ce să mă aștept, nu aveam nici o idee despre subiectul romanului sau despre stilul lui Iris Murdoch, însă scriitura ei m-a fermecat de la bun început printr-un magnetism aparte, care s-a păstrat până și în lungile pasaje care, în aparență, nu vorbesc despre nimic deosebit. În cele din urmă, am optat pentru lectura cărții în limba engleză, pentru a mă bucura de farmecul scriiturii în original, însă am citit în paralel o mulțime de fragmente din ediția românească, în traducerea excelentă a Antoanetei Ralian.
Nici n-a mai contat că mă așteptau șase sute și ceva de pagini, căci călătoria alături de Charles Arrowby - infamul protagonist și narator al cărții - a fost în mare parte imprevizibilă, punctată de întâmplări ciudate, elemente pseudo-fantastice și răsturnări de situație, precum și de personaje care intră și ies din scenă când te aștepți mai puțin, ca într-o comedie ușor macabră care pe parcurs se transformă în dramă. Chiar am avut senzația că mă aflu în fața unei scene pe care evoluează o mână de actori, sub îndrumarea despotică a regizorului Charles Arrowby, care, deși a părăsit lumea teatrului, continuă să dirijeze viețile celor din jur (sau cel puțin încearcă să o facă, convins că și-a păstrat aura și influența), manipulând totul în funcție de capriciile și obsesiile sale și privind lumea din perspectiva sa egocentrică și vanitoasă.
Anul acesta, editura Nemira împlinește 25 de ani de la înființare. Pentru a sărbători un sfert de secol de plăcerea lecturii, editura a lansat campania Super-cititorii Nemira, dedicată cititorilor care i-au fost alături de-a lungul anilor. În cadrul acestui eveniment, toți iubitorii de carte sunt invitați la un maraton aniversar și la completarea unui Reading checklist, în urma căruia va fi găsit un SUPER-CITITOR.
Poate că nu aș fi citit prea curând Dama de pică și alte povestiri de Aleksandr Pușkin dacă romanul „Frații Karamazov” nu mi-ar fi trezit interesul pentru literatura clasică rusă și dacă nu aș fi constatat recent că n-am mai pus mâna de multă vreme pe un volum de proză scurtă. Chiar dacă la început am avut o oarecare reținere față de subiectele și personajele atât de diferite de vremurile noastre, povestirile au început să-mi placă din ce în ce mai mult, pentru ca la final să-mi pară rău că s-au terminat (am aflat ulterior că există un alt volum apărut la Editura Corint, care conține mai multe proze de Pușkin).
Unele povestiri își fac simțită vârsta, însă majoritatea au un aer atemporal, rămânând la fel de interesante și de captivante și astăzi, la aproape două secole de la conceperea lor. Printre favoritele mele se numără Dubrovski, Dama de pică, Domnișoara țărăncuță, Căpitanul de poștă și Dricarul, însă fiecare poveste are câte un subiect neobișnuit sau un final surprinzător, toate sunt presărate cu vorbe de duh și cu umor, iar câteva au accente fantastice - o diversitate care a făcut lectura mult mai antrenantă și mai satisfăcătoare decât mă așteptam la început.
Volumele de proză scurtă pe care le am în bibliotecă (deschideți fotografia în altă fereastră pentru a o vedea la dimensiune mai mare)
Sursa de inspirație a acestui articol se datorează Laviniei, de la care am aflat că mai este luna prozei scurte. Se pare că, în cazul meu, este nevoie ca cineva să mă tragă de mânecă pentru a-mi reaminti că n-am mai trecut de multă vreme prin ograda acestui gen literar. M-am uitat pe Goodreads și am constatat că ultima colecție de povestiri a fost Armele secrete de Julio Cortázar, citită în august 2015. De atunci, n-am mai pus mâna pe o carte de proză scurtă și nici n-aveam de gând s-o fac prea curând, până am citit articolul Laviniei.
Am profitat de ocazie pentru a scormoni prin bibliotecă și a scoate la iveală cărțile de proză scurtă. Unele se aflau pe rândurile din spate și aproape că uitasem de existența lor, iar când teancul a fost gata mi s-au părut cam puține, în comparație cu numărul cărților pe care le dețin. În timp ce le căutam, am încercat să înțeleg de ce citesc atât de rar povestiri. Poate că nu mă atrag în mod special? Poate că am rețineri din cauza scurtimii lor și a amalgamului de personaje și situații care se regăsesc într-o singură carte? Îmi lipsește o genă esențială pentru a le aprecia așa cum se cuvine? O cauză există, chiar dacă nu o pot identifica și formula în mod elocvent. Cu toate că nu-mi displace acest gen literar, ba de-a lungul timpului am întâlnit o mulțime de povestiri excelente, adevărul este că prefer să citesc romane sau nuvele, iar când aleg proză scurtă o fac în mod deliberat, de parcă aș lua un medicament necesar.
Pe la începutul lunii martie, am căutat o parte din locurile despre care se vorbește în Nostalgia și Orbitor. Aripa stângă, iar într-una din zile am avut o experiență tare interesantă, la care mă gândesc și acum cu o undă de entuziasm. În timp ce lucram la articol (pentru seria Pe urmele cărților), mi-am dat seama că ceea ce aveam de povestit s-ar potrivi mai degrabă la Viața mea printre cărți. Locurile în care am ajuns și poveștile care le însoțesc îi vor interesa, probabil, pe cei care au citit aceste cărți și au fost subjugați de lumea cuprinsă în paginile lor – o lume atât de banală, în fond, aureolată însă de un farmec aparte, care m-a însoțit în peregrinările mele prin dimensiunea palpabilă a scrierilor lui Mircea Cărtărescu.
Într-o sâmbătă din martie, am plecat spre Moara lui Assan împreună cu Ramona și Hilbert, pe care îi cunoscusem la proiecția documentarului L'Europe des écrivains – La Roumanie (un documentar foarte fain, realizat de Alexandru Solomon și produs de ARTE France, pe care aș vrea să-l revăd, dar din păcate nu e disponibil nicăieri; sunt intervievați Gabriela Adameșteanu, Norman Manea, Mircea Cărtărescu și Florin Lăzărescu). În unele cadre, Cărtărescu apărea în curtea unei mori, eu m-am extaziat cu voce tare (știind că Moara Dâmbovița, cea despre care vorbește autorul în cărțile lui, nu mai există de peste un deceniu), Ramona, aflată pe rândul din față, m-a auzit și mi-a spus că este Moara Assan, care există încă, în ciuda faptului că este un monument istoric de valoare națională, care trebuia demolat de mult (sper că ați prins ironia), și uite-așa am intrat noi în vorbă și am hotărât să mergem la moară într-un weekend cu soare.
Mi-am dorit de multă vreme să citesc Atlasul continentelor încețoșate de İhsan Oktay Anar, o carte mai puțin cunoscută la noi, care părea să fie exact pe gustul meu. Nu bănuiam, însă, că romanul îmi va întrece toate așteptările, dăruindu-mi câteva ore de lectură intensă, în care am trăit într-o lume la granița dintre istorie, oniric și imaginar. De la legenda copilului ale cărui vise se preschimbă în realitate, la povestea orașului în care se găseau exact 51 de cartofori, de la incursiunea în universul cerșetorilor din Konstantiniye la răzmerița copiilor care prădau prăvăliile cu jucării, cartea a fost o călătorie extraordinară prin lumea basmelor orientale, un melanj foarte reușit de fapte istorice, istorisiri cu iz de legendă, noțiuni de alchimie, elemente fantastice și o filozofie lejeră, care pleacă de la conceptul lui René Descartes, Cogito ergo sum. Ca să nu mai spun că am stat cu sufletul la gură în unele momente pline de mister și tensiune, ca și cum m-aș fi delectat cu cea mai captivantă carte de aventuri.
Foamea a fost prima mea întâlnire cu proza lui Knut Hamsun, o întâlnire mult amânată, de teamă că această carte se va dovedi o experiență apăsătoare și extrem de tristă. Fără să știu prea multe despre subiect, ci doar că romanul a fost inspirat, în parte, de viața autorului norvegian, titlul a fost de ajuns pentru a-mi imagina scenele și stările insuportabile pe care mi le va trezi un om chinuit de foame - stări nu foarte diferite de cele prin care m-a trecut în copilărie povestirea „Dragoste de viață” de Jack London.
Este ceva extrem de ciudat și oarecum respingător în a fi martor la suferința unei alte ființe, redată meticulos pe zeci de pagini, ca și cum autorul a fost mânat de o plăcere ascunsă și perversă. Cartea înfățișează o realitate cunoscută de mulți, deși nu de noi și nici de cei care ne sunt apropiați, rămânând, astfel, undeva la periferia cunoașterii noastre, un lucru abstract pe care îl știm doar în teorie și aproape niciodată din practică, poate cu excepția scurtelor perioade de post sau de dietă la care ne supunem cu bună știință, fără a fi forțați de împrejurări asupra cărora nu avem nicio înrâurire.
A doua întâlnire cu Richard Flanagan a fost mai degrabă dezamăgitoare: după ce Cartea cu pești a lui Gould m-a bulversat prin povestea incredibilă și prin scriitura hipnotică (ziceam atunci că „unele pasaje sunt adevărate opere de artă, în felul cum autorul îmbină cuvintele, sensul, ritmul, muzicalitatea”), romanul Să bați din palme cu o singură mână a fost o lectură călâie, care nu m-a impresionat prin ceva anume - nici prin poveste, nici prin personaje, nici prin scriitură -, nefiind totuși o carte proastă, pe care s-o abandonez.
Să bați din palme cu o singură mână cuprinde istoria unei familii de imigranți sloveni, sosiți în Tasmania la mijlocul secolului XX. Este o poveste tragică, extrem de tristă, în care puținele raze de optimism și bucurie sunt înăbușite invariabil de câte o nenorocire sau o suferință, iar finalurile fericite par să lipsească cu desăvârșire. Cu toate acestea, este un roman care vorbește despre marile forțe umane iraționale: puterea distructivă a răului și puterea izbăvitoare a dragostei.
Vorbesc cu mine acum, dar poate că ceea ce voi scrie va fi de folos și altora. Am intrat săptămâna trecută pe pagina mea de Goodreads și am observat un lucru oarecum neobișnuit: citisem, la rând, trei cărți pe care le notasem cu cinci stele. În fine, nu toate trei au fost de cinci stele „pline”, însă cărțile mi-au plăcut atât de mult, încât am rotunjit nota până la cinci (oricum, chestiunea asta cu notarea e tare relativă - despre acest subiect a scris mai demult Laura).
Am început să mă întreb dacă am mai citit vreodată, la rând, trei cărți cărora le-am acordat notă maximă. Și am continuat firul gândurilor, întrebându-mă cum ar fi să citesc nu trei, ci chiar zece cărți de cinci stele, una după alta? Mi-am dat seama că nu este deloc imposibil, deși poate fi, cu siguranță, o provocare imprevizibilă. Să ne înțelegem, totuși: nu ar fi vorba de o vânătoare de trofee, ci pur și simplu de zece cărți care se vor dovedi excelente. Am mai fost întrebată: Cum îți alegi cărțile pe care le citești? Acum mă întreb eu: Cum aș putea să aleg următoarele șapte cărți pentru ca toate, dar absolut toate, să fie lecturi favorite? (până am reușit să termin acest articol, am stricat feng shui-ul cu o notă de trei acordată cărții lui Flanagan - „Să bați din palme cu o singură mână” -, presimțind, oricum, că nu va fi o lectură de cinci stele)
► „Profeții din Fiordul Veșniciei”, de Kim Leine ◄
Ed. Polirom, 2015, 476 pag. | Traducere: Carmen Vioreanu
Titlul original: „Profeterne i Evighedsfjorden”, 2012 | Țara: Norvegia
Pentru mine, „Profeții din Fiordul Veșniciei” a fost un roman extraordinar, care mi-a trezit o adevărată foame de lectură: am citit până târziu în noapte, luptându-mă cu pleoapele care se închideau, pentru a mai da gata o pagină și încă una. Cartea are sute de pagini cu litere mărunte, dar, cu toate acestea, nu le-am simțit ca pe o povară. Mă întreb acum în ce constă oare farmecul acestui roman, care nu se remarcă prin fraze și idei încâlcite, nici printr-o scriitură elaborată și nici prin întorsături de situație care lasă cititorul cu gura căscată. Și totuși, atmosfera lui obsedantă m-a învăluit precum ceața opacă din fiordurile groenlandeze, bântuind prin cotloanele minții mele ca un șir nesfârșit de umbre înghețate.
Singurul artificiu stilistic la care recurge autorul este intercalarea planurilor temporale și a firelor narative care urmăresc diversele personaje, însă nu într-un mod care stârnește confuzie, ci unul care ațâță și mai tare interesul. Este o anume limpezime și naturalețe în cartea lui Kim Leine, care se reflectă mai ales în scriitura lui – o scriitură clară și alertă, puternic vizuală, cu fraze scurte care țăcăne rapid, cu o concizie impresionantă (n-am găsit aproape nimic redundant în cele cinci sute de pagini), cu momente de umor negru și cu alăturări inspirate de cuvinte, pe care le-am apreciat cu atât mai mult cu cât aceste subite izbucniri de lirism nu par nici menite să impresioneze, nici rezultatul vreunui curs de scriere creativă.
Editura Litera, 2015, 142 pag. | Traducere: Petru Comarnescu
Titlu original: „Pygmalion”, 1912 | Țara: Irlanda
Nu știu când și dacă aș fi citit vreodată „Pygmalion”, dar s-a întâmplat ca piesa să fie aleasă pentru clubul de lectură organizat de Editura Litera. Deși am avut unele rețineri (n-am mai citit o piesă de teatru din vremea liceului), cartea lui Shaw mi-a plăcut și mi-a deschis apetitul pentru alte scrieri de acest gen. Cred că următorul pe listă va fi Matei Vișniec, despre care mi-a vorbit foarte convingător o prietenă, fană a dramaturgului român.
Cum n-am văzut nici musicalul My Fair Lady din 1956, nu știam nimic despre subiectul piesei lui Shaw, așa că totul a fost o surpriză plăcută, de la scriitură și umorul subtil la evoluția personajelor și postfața scrisă chiar de autor. E drept că aș fi preferat ca unele teme și fire narative să fie aprofundate, însă atunci am fi avut de-a face cu un roman, nu cu o piesă de teatru. Totuși, este remarcabilă multitudinea de subiecte cuprinse într-o carte atât de scurtă, care, printre altele, vorbește despre vulgarizarea limbii engleze, moralitate și prejudecăți, libertatea claselor de jos și constrângerile burgheziei, independența și emanciparea feminină, complexul oedipian și tentația actului divin al creației.
Au trecut câteva săptămâni de când am terminat Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu, însă amintirile acestei călătorii stranii, în care realismul izbucnește în fantezii halucinante și teorii ermetice, au rămas la fel de intense ca în timpul lecturii. Nu am cum să mă scutur de imaginile superbe pe care le naște proza lui Cărtărescu, căci mi-au rămas cizelate în memorie ca și cum ar fi făcut întotdeauna parte din mine, desprinse poate din rezervorul mai vast al visului universal, în care pătrunde și mintea mea în timpul somnului.
Se spune că visul în literatură este demodat, însă regulile acestea absurde trebuie aruncate la coș când vine vorba despre Orbitor sau Nostalgia, unde oniricul este esențial și revelator, o parte intrinsecă a triplului domeniu pe care scriitorul se mișcă nestingherit. Poate că în mijlocul acestei cărți nu se află decât un urlet orbitor, apocaliptic, spune naratorul Mircea, cel care ne conduce prin labirintul de amintiri, închipuiri, vise și idei incredibile, în căutarea ieșirii spre adevărata lume, care nu e lumea în care ne naștem, trăim și murim.
Poate că unii dintre voi știu deja că am o slăbiciune pentru cărțile lui Ismail Kadaré, ale căror subiecte și scriitură au un farmec și o solemnitate aparte, dificil de explicat, dar cu care eu rezonez foarte bine. Am regăsit în romanul Firida Rușinii aceeași atmosferă de la granița dintre realitate și vis, dintre faptele istorice și legendă, chiar dacă aici nu mai este vorba despre tradițiile albaneze care m-au fascinat în Florile înghețate din martie sau Kostandin și Doruntina, ci despre o altă temă predilectă a autorului: regimul totalitar, explorat în această carte prin intermediul metaforei și al alegoriei, la fel ca în romanul Palatul Viselor.
În centrul poveștii și în centrul împărăției stă capul tăiat așezat în Firida Rușinii, un simbol al puterii, al rebeliunii și al înfrângerii. Acest element sângeros și înfiorător este cel care leagă numeroasele fire și teme ale romanului, pe care autorul le urmărește în paralel: drama prinților albanezi care, amăgiți de masca îmbietoare a titulaturii de vizir, își abandonează țara și identitatea; siguranța iluzorie dată de glorie și ușurința cu care un favorit al stăpânirii poate cădea în dizgrație; efectul devastator pe care un regim totalitar îl are asupra moștenirii culturale și lingvistice a unui popor supus; uitarea ca o sabie cu două tăișuri, căci anihilarea unei fațete a istoriei o atrage în hăul uitării și pe cealaltă, care ar trebui să dureze; statornicia numelor și a legendelor, care dăinuie în ciuda încercărilor de a le șterge din memoria colectivă.
După ce am citit și al doilea roman de Alina Bronsky, The Hottest Dishes of the Tartar Cuisine, mi-a devenit clar că, deși cărțile ei se apropie de zona comercială a literaturii, autoarea are un talent incontestabil de a crea personaje memorabile și, mai ales, de a le oferi protagonistelor sale o voce aparte, care se remarcă și rămâne întipărită în mintea cititorului. Mi-a plăcut foarte mult vocea adolescentei Sașa Naimann din Parcul cioburilor, iar acum am petrecut câteva ore turbulente în compania Rosalindei Achmetowna, una dintre cele mai fascinante, enervante și neplăcute protagoniste pe care le-am întâlnit în literatură. În plus, romanul are un subiect foarte interesant și destul de complex, cu o sumedenie de detalii pitorești legate de viața în Rusia comunistă. The Hottest Dishes of the Tartar Cuisine este o carte captivantă, scrisă într-un stil simplu și plin de vervă, cu mult umor, dar și cu o tristețe care persistă undeva în fundal, pentru a ieși uneori la iveală în puseuri neașteptate.
